Toate viorile au un suflet. Dar și memorie. Și acest presupus Stradivarius oferit de ministrul Reichului Joseph Goebbels violonistei japoneze Nejiko Suwa, în vârstă de douăzeci și trei de ani. Ceremonia a avut loc la Berlin în seara zilei de 22 februarie 1943 și a fost fotografiată și înregistrată pe peliculă. Era un moment crucial pentru alianța Germaniei naziste cu Japonia. Goebbels a notat în jurnalul său, pe care l-a ținut zilnic din 1943 până în ultima clipă a vieții sale în buncărul în care se ascundea: „Judecând după felul în care cântă, instrumentul este pe mâini bune“. În dimineața aceleiași zile, la München, studenta Sophie Scholl, în vârstă de douăzeci și unu de ani, era ghilotinată împreună cu fratele său pentru că ar fi distribuit în incinta Ludwig Maximilians Universität un apel la rezistență împotriva lui Hitler.
Debutul lui Yoann Iacono, un înalt funcționar public francez născut la Bordeaux în 1980, este o simfonie diacronică cu modulații abrupte între armonie și oroare. Editat în Franța de Slatkine & Cie în ianuarie 2021, romanul a apărut în română la Publisol, în februarie 2022, în excelenta traducere a poetei Mina Decu.
La douăzeci și trei de ani, Nejiko radiază de frumusețe și distincție. În fotografie vedem un zâmbet larg, o rochie japoneză tradițională perfect ajustată și un turban cochet de mătase. Întreaga lume crede că e frumoasă și strălucitoare. Să ți se încredințeze un Stradivarius la o vârstă atât de fragedă e un privilegiu inestimabil. O ocazie la fel de rară pentru o tânără japoneză ca și aceea de a da mâna cu Joseph Goebbels la Berlin.
La ceremonie participă mai mulți ofițeri naziști și ambasadorul Japoniei în Germania, Hiroshi Oshima. E prezent și Herbert Gerigk, cel care a scris discursul ministrului Propagandei și a adus vioara din Franța. Este muzicolog și principalul responsabil muzical la Partidului Nazist, fost director al Sonderstab Musik, un comando care confisca toate bunurile de valoare ale evreilor și le repatria în Germania. „În doi ani, în Franța ocupată, a jefuit treizeci și patru de mii cinci sute de case și apartamente evreiești, a confiscat mii de piese de mobilier, tablouri și un singur Stradivarius.“ El a inspirat crearea de orchestre – Lagerkapelle – în lagărele de exterminare „pentru a-i liniști pe prizonieri înainte de exterminare“.
Personaj al romanului lui Iacono, un nazist înverșunat în viața reală, Herbert Gerigk a scris cu mult înainte de război și un Lexicon al muzicienilor evrei care își propunea „îndepărtarea din viața culturală germană a elementelor evreiești“. E un muzicolog bun și un om locuit de răul suprem. O va supraveghea, cu ochi lacomi, pe violonista japoneză, pe întreg parcursul șederii ei la Berlin, aducând-o pentru un recital care să-l binedispună pe Hitler chiar în buncărul în care acesta își va pune capăt zilelor. Fostul Hauptsturmführer SS și muzicolog antisemit va muri liniștit în patul său din orașul Dortmund în 1996, la vârsta de nouăzeci de ani.
Nejiko Suwa în 1945
Când Nejiko Suwa a primit Stradivariusul de la Goebbels era deja o violonistă în ascensiune. Născută în 1920, a fost considerată copil minune la vârsta de 10 ani. A început muzica cu mătușa ei, violonista rusă Anna Bubnova-Ono, mătușa prin căsătorie a lui Yoko Ono, care a încercat să o învețe muzică și pe celebra jumătate a lui John Lennon. În 1936 a părăsit Japonia și, după doi ani de studiu la Bruxelles, s-a mutat la Paris pentru a lucra cu marele violonist Boris Kamenski, elevul lui Joseph Joachim, marele prieten al lui Brahms.
A debutat la Paris pe 19 mai 1939, cu doar un an înainte de invazia nazistă a Franței. În 1942, la insistențele profesorului său, va deveni o protejată a Ambasadei Japoniei în Franța, locul în care îl va întâlni pe rafinatul Ōga Koshirō, un diplomat îndrăgostit de arta stampelor nipone, cu care mai târziu se va căsători. Koshirō e una dintre puținele figuri luminoase ale romanului și biografiei tinerei violoniste, a cărei viață ia o turnură neașteptată imediat după întâlnirea cu fabulosul instrument.
Nejiko nu reușește să îmblânzească prestigioasa vioară, care refuză să-și trădeze fostul proprietar. Instrumentul poartă în el dureri nebănuite iar tânăra ei stăpână e doar un intermediar sfâșiat între axa politică a alianței celor două dictaturi și incapacitatea de a trece zidul care separă sufletul viorii de cel al artistului. Angoasa pune stăpânire pe tânăra care pentru a se liniști își recită, ca pe un psalm, popularul Sakura: Flori de cireș, flori de cireș, traversând cerul primăverii, cât vezi cu ochii, e ceață sau sunt nori?.
Va cunoaște apoi gloria ca solist și prim-violonistă alături de Filarmonica din Berlin și Wilhelm Furtwängler, marele șef de orchestră care, deși refuză cu îndârjire să părăsească Germania și să dirijeze în țările cucerite de naziști, va fi acuzat după război de colaboraționism și achitat doar după intervenția pasională a tânărului pe atunci Sergiu Celibidache, în 1945. În acel an, Nejiko fuge alături de personalul diplomatic japonez în Alpii austrieci, unde e capturată de soldații din Armata a 7-a a Statelor Unite. E trimisă ca prizonier de război la bordul navei Santa Rosa la New York și era pe mare în august 1945 când americanii lansează cele două bombe atomice asupra Japoniei.
Plasată într-un arest de lux în Bedford, Pennsylvania, concertează pentru soldații americani, în public aflându-se și viitorul mare dirjor André Previn. A ajuns în Yokohama pe 7 decembrie 1945. Nu a vorbit niciodată prea mult despre vioara de la Goebbels, despre care a afirmat că a fost cumpărată de ministrul nazist de la un lutier din Silezia. Astăzi există surse care certifică faptul că vioara ar fi fost spoliată de la Lazar Braun, un muzician francez de origine evreiască, ucis de trupa SS al lui Gerigk. Și ar fi de fapt un Guarneri. Nu știm dacă Nejiko a știut. E cert că a avut mult timp să mediteze, cu siguranță, până la sfârșitul vieții în martie 2012, la bătrânul lutier pe care l-a cunoscut prin profesorul Kamenski, cel care în roman îi vorbește despre sufletul magnificei viori, și a cărui cuvinte îi trezesc vinovăția: le canard du doute, aux lèvres de vermouth.
https://www.youtube.com/watch?v=n7U_ncQ3-Ok
Nu vom ști niciodată nici gustul real acestei amărăciuni, superb citate de Yoann Iacono din Lautréamont. Naratorul, vocea ficțiunii scriitorului francez, e Félix Sitterlin, un trompetist din brigada muzicală Gardiens de la Paix de Paris, însărcinat de autoritățile franceze să reconstituie povestea Stradivariusului confiscat de naziști. El o întâlnește pe Nejiko, care îi va încredința jurnalul său intim, o ficțiune care stă la baza unei alte ficțiuni. Prin vocea lui Felix, autorul spune povestea fictivă a lui Nejiko. Una documentată ani buni în țările în care a trăit violonista pe care japonezii au numit-o Bibō no tensai shōjo, „fata de geniu cu față frumoasă“: Franța, Japonia, Germania și Statele Unite. Destinul ei se circumscrie unor fapte istorice reale de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În acest prim roman al lui Yoann Iacono, sufletul Stradivariusului de la Goebbels, simbol care dorea să cimenteze relațiile germano-japoneze, devine un alt simbol, al suferinței. Nejiko i-a auzit vocea? Citiți romanul lui Yoann Iacono, superb tradus de Mina Decu și pe a cărui primă pagină se află acest citat din Ecuator de Mark Twain: „Dacă realitatea depășește ficțiunea, atunci ficțiunea este aceea care trebuie să rămână credibilă, și nu realitatea“.
Yoann Iacono, Un Stradivarius de la Goebbels, Editura Publisol, traducere de Mina Decu, 2022
FOTO: Joseph Goebbels, ministrul Propagandei naziste, oferă o vioară Stradivarius violonistei japoneze Neiko Suwa, în 1943. © Cegesoma Bruxelles