Am câteodată un sentiment desuet, greu de admis la oameni de acțiune și viziune, cum trebuia să fi fost și eu dacă nu eram leneș, defetist (numai în vremuri de pace, nu de război!) și comod: regret! Da, regret într-o veselie vreo două-trei chestii. Una, că n-am aptitudini muzical-interpretative, măcar de nivelul începătorului autosuficient; a doua, că mi-am lăsat nefolosit talentul de șofer, specialitatea automobile de mic litraj. (Vă mirați? Știți doar că diferă de categoria șoferilor de camioane – TIR-iști –, pentru care s-a rezervat o rută specială a showbizului rockeristic!) M-am perfecționat în arta biciclistului navetist, predispus la evadări de cursă lungă asemeni clasicului urs la ieșit iarna din bârlog.
În era zborurilor interplanetare, eu levitez ca elefantul în interiorul muzicotecii. Ascult melosul altor galaxii și mă trezesc vorbind despre mine la persoana a II-a singular. Decodez mesaje de care artistul însuși s-ar mira că le-a emis, în caz că ar citi vreun text de la rubrica de față. Însă ar fi surprinzător dacă aș vrea să traduc, bunăoară, „ce-a vrut să spună“ Joe Satriani în recentul său album The Elephant of Mars (2022, Ear Music/ Edel)!
Satriani se înscrie în grupul de muzicieni pur-sânge
Să zicem că m-ar sufoca nevoia de-o asemenea „operațiune specială“, pentru care aș întrebuința trucuri literare și sintagme consacrate. Rezultatul, sunt convins, m-ar lăsa cu gura căscată chiar pe mine! Calmați-vă: nu am intenția să dau asaltul, nici nu posed arme de uimire în masă, iar abilitățile de „critic“ îmi lipsesc cu desăvârșire. Pe astea nu le regret deloc!
De Satriani am auzit în toamna lui 1989. Cum rola de magnetofon aterizată pe Maiakul meu nu avea nici o indicație pe cutie, afară de numele chitaristului, n-am știut care album fusese piratat acolo. Am bănuiala că era discul dublu Flying in a Blue Dream, din acel an, tras pe-o bandă ORWO de 360 metri, cu durata de aproximativ o oră la viteza 19 ips.
Azi cred că nici n-are importanță ce titluri poartă piesele. Satriani se înscrie, prin eleganță, tehnică și versatilitate, în grupul de muzicieni pur-sânge, cărora instrumentul ales pentru exprimare li se lipește de trup ca un soi de organ suplimentar: a treia mână, al treilea picior etc. Astfel de artiști ajung să uimească ascultătorii și privitorii prin performanțe inimaginabile, imposibil de reușit de către alții. Putem găsi multe exemple printre jazzmeni (Miles Davis, Charlie Parker, Armstrong, John McLaughlin), dar și printre rockeri (Steve Vai, Frank Marino, Jason Becker, Marty Friedmann). Sunt muzicieni care pun preț și mizează pe compoziții în mare majoritate instrumentale, cu prea puține intervenții vocale.
Satriani se joacă lejer cu genurile muzicale
Dar Joe Satriani nu se mulțumește să utilizeze un singur instrument. Pe acel album din 1989, el cântă și la bas, muzicuță, banjo, claviaturi și percuție. Contribuția altor instrumentiști (Stuart Hamm, bas, Simon Phillips, tobe) este minimă. Poate că asta face sunetul perfect unitar și consistent, ca și cum ar fi produs de o trupă bine sudată, într-o singură și inspirată înregistrare. Reascultați piesa Big Bad Moon. Nici gașca lui George Thorogood, la vârf de formă, n-ar fi scos-o mai bine! Și nu e singura. Discul actual este aproximativ la fel, ca structură și durată, cu melodii cuceritoare, nefisurate de inserții complementare. Titlurile au relevanță pentru pretențioși.
Profesor de chitară până la 30 de ani, când a editat primul LP, Satriani se joacă lejer cu genurile muzicale, deși toate piesele lui strălucesc în constelația rock. Nu am orgoliu, nici competență să-i disec stilistica, motivele și riffurile; cui i-ar folosi așa exhibiționism? Satriani trebuie ascultat, nu disecat. Faptul că eu, plutind răsfățat în discografia sa completă, m-am pomenit vorbind despre mine chiar din prima propoziție, probează că merită.