Mi s-a întâmplat săptămâna trecută ca, într-un interval de doar trei zile, doi artiști la care țin mult, unul, creator pentru scenă, celălalt, din zona artelor vizuale, să-mi spună cu o tandrețe inclusă: „Măi, tu cel mai rău critic de teatru din România!“.
Remarca, însoțită de un zâmbet care atesta sinceritatea, nu m-a lezat deloc, ba mi-a plăcut, iar omul de teatru a mărturisit, spre stupoarea personală, că se teme de mine. Nu ca persoană – constituția mea firavă nu transferă asemenea emoție, ci ca profesionist al domeniului, context în care remarca mi s-a părut un compliment. Nu, nu e la mijloc nici o strategie psihologică de parare, e un adevăr care ține de viziunea asupra îndeletnicirii teatrale căreia m-am dedicat în ultimele două decenii. Nu e scopul vieții mele să răspândesc fiori reci pe șira spinării, însă consider că așteptarea febrilă de către realizatori a unei cronici e un semn solid că ceea ce gândești și scrii contează.
Nu e nimic tragic într-un insucces
Răspunsul critic e esențial, devine un martor prin componenta lui descriptivă; în absența lui, un spectacol iese de pe radar, se pierde în anonimatul timpului. Nu va fi arhivat, nu-și va încheia ciclul creator, căci opinia specialiștilor îl așază în istoria genului. La scara largă a timpului rămân un titlu, o echipă de realizatori, o distribuție, fotografii, înregistrări video, amintirile fragile ale celor care l-au vizionat și urmele afective lăsate în personalitatea acestora. A nu fi luat în seamă de critica de specialitate e sinonimul ieșirii parțiale din memoria teatrului. Spectacolele, misiunile asumate ale creatorilor, tendințele estetice, revoluțiile scenice sunt materia meseriei noastre. Oferim o lectură reflexiv-normativ-activă a unei creații, prin raportări la montări precedente, la parcursul de carieră al unui artist, la potențialul inovator al actului teatral, la spiritul estetic al vremii.
Tăcerea critică e și ea un tip de reacție voluntară. Când un spectacol e anost, tristețea receptării e atât de mare, încât nici nu-ți mai vine să scrii despre el. Creațiile mediocre mă lasă rece, nu ezit să părăsesc sala și să-mi asum că nu voi comenta public referitor la ele. E și asta, ieșitul din sală, o sancțiune la îndemâna oricărui spectator. Vă sfătuiesc amical să faceți la fel, e în joc timpul și starea noastră de suflet, igiena noastră emoțională.
M-au inspirat ideatic întotdeauna extremele. Un spectacol excepțional e o bucurie care mă mobilizează, iar cronica se fluidizează de la sine. Un spectacol prost mă nemulțumește în asemenea măsură, încât mă stimulează în a prezenta ce anume nu le-a reușit în demers autorilor săi. Absența ori anemia ideilor care să vertebreze, chimia sulfuroasă a echipei, nepriceperea regizorului de-a o coagula, de-a lucra cu actorii și de a-i conduce către personajele asumate pot constitui motive ale unui eșec. Nu e nimic tragic într-un insucces, semnalarea lui e benefică dacă realizatorii și-o asumă, iar ceea ce spune criticul e, după fireasca supărare inițială, citit și procesat adecvat.
Critica teatrală este o pârghie de echilibrare
Nici criticul nu deține adevărurile absolute, evaluările sale sunt atinse de un subiectivism inerent, estompat de argumentări obligatorii. Critica teatrală este o pârghie de echilibrare înrădăcinată istoric. Rostul nostru e să animăm gândirea, să sprijinim receptarea printr-un orizont de specialitate încapsulat accesibil în rândurile de pe hârtie ori postate online.
Răspândirea mesajului critic s-a diversificat în ultimele decenii, când noile medii, pe primul loc cel digital, au deschis practic posibilități nenumărate de expresie. Democratizarea opiniilor a deschis și calea disipării competenței într-un ocean de „părerisme“, de regulă neîntemeiate pe competență; dar care cuceresc prin popularitatea ce merge până la viral, facilitată nu de valoarea în sine a conținutului, cât a mecanismelor bizare ale algoritmilor diverselor aplicații.
De ce ne citesc spectatorii? Unii o fac ca să afle noutăți din lumea scenei de care sunt interesați. Alții, pentru a vedea dacă o producție anume merită să fie vizionată. Nu există statistici, dar se pare că, cel puțin la noi, numărul acestora este în scădere. În culturi teatrale mai stabile, sistemul de acordare a unor stele de către critici în reviste (print ori online) cu largă deschidere operează un ghidaj al curioșilor. În SUA, de pildă, funcționează cu succes practica marilor cotidiane de-a publica o cronică imediat după prima reprezentație. Care are forța de-a deveni un vehicul de promovare ori, dimpotrivă, de îngropare a unei producții. A vedea care e calitatea ei, dacă merită să dai banii pe bilet și să-i aloci timp și atenție e scopul celor mai mulți dintre cititorii acestor articole evaluative.
Cel mai bun critic
Deontologic, contează în principal onestitatea evaluării. Argumentele pe care se ranforsează aprecierile, curajul de-a spune adevărul chiar dacă doare și de a convinge au ca efect profesional respectabilitatea. Critica de teatru e făcută de experți care au autoritate. Unii urmăresc mai ales anumiți artiști și îi însoțesc reflexiv. Alții, o întreagă generație. Alții, un anume trend estetic. Alții sunt generaliști, ca mine, scriem despre cât mai multe premiere realizate în țară și pe-afară de regizori din diverse generații. Nu-mi propun să văd tot ce se face, ar fi și imposibil fizic. Am o preferință pentru formele noi, revoluționare, dar nu le resping nici pe cele canonice.
Articolele prea prietenoase, binevoitoare ridică suspiciunea unui PR mascat. Funcțiile criticii nu sunt de marketing, deși ele se manifestă indirect prin ceea ce scrie un critic ori altul. Bloggerii, PR-iștii scriu mult mai personal, într-o zonă a impresionismului, preferând enunțuri de genul „mi-a plăcut/ nu mi-a plăcut“. La ei contează mai mult numărul de accesări, de like-uri, de comentarii.
În încheiere și cam abrupt, o concluzie se impune de la sine: cel mai bun critic de teatru e criticul rău!