Stau într-un loc privilegiat: un sat modernizat, aproape de marele oraș, cu gaz, apă curentă, canalizare și, pe deasupra, o pistă de biciclete ce ne leagă de oraș. Așa că într-o zi, când aveam o mică treabă prin urbe, mi-am zis: ce-ar fi să fac o plimbare cu bicicleta până în oraș? Și am făcut-o.
Între atrăgătoarea ficțiune urbană numită „pistă de bicicletă“ și o pistă concretă, made in Romania, e o diferență pe care, odată pornit la drum, o simți acut în oase, în șale, în fund. Poate nu peste tot, dar de obicei o simți. O simt și eu de cum plec la drum. Îmi încep traseul prin centrul satului și, după prima sută de metri, cobor din șa, fiindcă pista se întrerupe brusc. Din dreptul căminului cultural și până după primărie în locul pistei s-au făcut parcări – parcări necesare și obligatorii pentru mașinile funcționarilor de la primărie și pentru poliția locală. Abia după ce treci de sediile autorității locale renaște și pista. Așa că, după avântul inițial, merg o bucată de drum cu bicicleta pe trotuar. Dar de acuma gata: urc în șa, pedalez și… drum întins!
Ba nu, nu chiar întins. Mai întâi ocolesc câteva capace de canal ridicate cu vreo doi centimetri peste nivelul pistei. Apoi mă zgâlțâie un șir de borduri puse la intrarea în câteva curți și străduțe laterale, iar după vreo sută de metri mă dau iar jos de pe bicicletă: un șir de gropi tăiate în pistă și acoperite aproximativ arată că acolo s-a reparat cine știe ce conductă. Oricum, fără o bicicletă de teren nu merită să treci pe-acolo. Totuși, după încă vreo cincizeci de metri pe lângă velociped, urc iar pe el. De-acum ies din sat, merg pe bucata de pistă care îl leagă de oraș și care a fost decupată, ca mai toate pistele ciclabile de la noi, din trotuarul pe care se plimbă uneori oamenii când își lasă mașina acasă. Încerc să prind un pic de viteză și apăs tare pe pedale, cu capul aplecat. Noroc că-l ridic la timp și văd felinarul stradal plantat exact în mijlocul pistei. Sau, mai corect spus, pista desenată în așa fel încât să încadreze stâlpul de ciment. Aș pune pariu că benzile de pe șosele nu au stâlpi pe mijlocul lor, dar mai știi? Mișc rapid ghidonul în stânga și sunt gata să lovesc un pieton nevinovat, înghesuit pe bucata de trotuar rămasă după desenarea pistei. Din fericire, nu-l lovesc. De-acum merg cu atenție, ocolind stâlpii care mai apar când și când pe pistă.
La un moment dat pista, cu ambele sensuri ale ei, late de vreo juma’ de metru, se mută de pe stânga pe dreapta șoselei. Traversez pe zebră cele patru benzi late pe care se lăfăie mașinile și mai pedalez vreo două minute, până la un drum lateral, unde camioanele ce intră cu materiale de construcții au transformat pista și trotuarul într-un petic de pietriș cu gropi. Urc iar pe bicicletă, pista se mută iar pe stânga. Traversez iar pe zebră, pe lângă bicicletă. Mai pedalez un pic până la o benzinărie, unde pista dispare, iar mașinile se înghesuie să dea buzna pe șosea. Parcă aș fi la un joc cu obstacole de pe computer. Mario biciclistul.
Depășesc benzinăria și văd că pista de biciclete a dispărut. Ba nu, n-a dispărut, e trotuarul însuși: pe asfalt sunt desenați din loc în loc un pieton și o bicicletă, unul lângă altul, înfrățiți pe lățimea de un metru (poate) a trotuarului. Spațiu comun, ne descurcăm noi. Noroc că e ora prânzului și nu prea apar pietoni – și nici alte biciclete: n-am avea loc să trecem unii pe lângă alții. Trotuarul e vălurit și denivelat, așa că merg cu grijă, mai mult pe jos.
Mai merg puțin. În fața mea pista se lățește și pe toată lățimea ei sunt parcate vreo trei mașini. E oraș, e criză de locuri de parcare, ce să facă bieții oameni? Cobor, merg pe lângă bicicletă, pe trotuar, urc iar, pedalez avântat și iar mă opresc: de la un bloc de alături tocmai s-au scos tomberoanele de gunoi. Vreo zece tomberoane, toate înșirate pe pistă. Ar merge un slalom, dar nu prea am loc. Apoi pista coboară pe șosea, captivă între mașinile care circulă pe carosabil și mașinile parcate pe tot trotuarul. O minunăție!
Și gata, am ajuns. A fost… nici nu știu cum să zic că a fost. Plimbare nu, în nici un caz. Îmi vine să las bicicleta aici și să mă întorc acasă cu autobuzul. Doar că nu pot să nu mă gândesc: și dacă mi-o fură? Iar apoi vine un alt gând, mai liniștitor: las’ să mi-o fure. Poate hoțul o să vrea să facă și el o plimbare cu bicicletă prin oraș. Asta o să-l învețe minte.