Multă vreme n-am reușit să fiu atent la muzica trupelor care – vorba unui prieten mai glumeț – cântă cu microfonul scăpat în beregată. Se chinuiesc bieții vocaliști să-l scoată, reușesc uneori, dar tot e greu să înțelegi ce spun, dacă nu ai textul sub ochi.
Death-metalul, cu toate subdiviziunile lui, înfruntă urechile, atacă neuronii comodității și lenevia funcțională, pică greu la stomac, dizolvă habitudinile burgheziei rockăite și periclitează ordinea socială, deoarece introduce principiul incertitudinii din cuantică în relațiile interumane. Mai mult decât heavy-metalul numit deja „clasic“ la nici jumătate de secol după naștere, death-metalul a fost (și încă este) învinovățit de legături satanice, apucături malefice, intenții morbide etc. Se poate face o analogie cu energia atomică? Înghesuită în bombe, aduce moarte. Folosită în centrale nucleare, aduce lumină ieftină în case. Ceva oarecum asemănător se întâmplă și cu death-metalul: induce starea de catharsis printre ascultătorii care simt nevoia organică să-l asculte și sunt dispuși să reacționeze pozitiv. Irită pe indispuși, lasă indiferenți pe ceilalți. Este la fel ca orice muzică. În fond, și cele mai frumoase concerte ale lui Mozart stârnesc idiosincrazia iubitorilor de manele!
N-am devenit peste noapte adept death-metal; rămân veșnic un punker ratat și-un bluesman izgonit de pe plantație. Am prieteni în rândul metaliștilor, îmi plac mai toate trupele, ale noastre și de pe afară, deși nu prea sunt ispitit să merg la concertele lor. Din cauze subiective, am pierdut multe spectacole care meritau văzute și destule LP-uri au trecut pe lângă urechile mele cu viteza electronului scăpat din menghina atomului său. Așa pot explica de ce majoritatea discurilor trupei Arch Enemy m-au lăsat nepăsător aproape două decenii.
Până a cooptat-o ca solistă pe Alissa White-Gluz. Și s-a nimerit să-mi pice cu tronc apariția ei nonconformistă, într-o lume în care a fi nonconformist este regula nescrisă pentru a ieși în evidență. Vorbesc aici de felul cum fata se manifestă pe scenă și de vocea grozavă, în registrul de jos, greu accesibil multor băieți din zona metalică. Nu mă apuc să împușc metafore despre părul vopsit albastru, despre ochii de aceeași culoare și trupul de sirenă, că precis voi fi bănuit de sentimente plauzibile, însă ridicole la o vârstă! Precedenta vocalistă, Angela Gossow, nu mi-a trezit interesul nici fizic, nici muzical, iar guristul de început, Johan Liiva… Mai bine să trecem!
Cititorul neutru, brusc lovit de subiect, poate afla cu lejeritate tot felul de informații despre Arch Enemy, trupă suedeză care atinge câteodată perfecțiunea, ca orice produs industrial sau artistic provenit din acea țară. Pilon, compozitor și textier principal este chitaristul Michael Amott, cu vechi state de serviciu în branșa metalirockferă. Asocierea cu bateristul Daniel Erlandsson s-a dovedit fructuoasă, cu o sincopă la începuturi, prin agitații ani ’90. Mișcările de personal, obișnuite în orice areal rock, par să se fi stabilizat deodată cu sosirea vocalistei canadiene, când formula s-a completat cu Jeff Loomis, chitară. Basistul Sharlee D’Angelo, și el trecut prin diverse trupe grele, contează în echipă fix din 1998. Așadar, stabilitate ritmică. Asta asigură o producție de calitate înaltă, fie că-ți place stilul, fie că-ți place… vocalista!
11 albume de studio în peste 25 de ani nu înseamnă o recoltă prea bogată. Numărul atestă parametrii necesari funcționării fără sincope. Personal, recunosc, le agreez pe cele cu Alissa. Chiar și – sau mai ales? – Covered in Blood, din 2019. Trupa nu urmează „calea adevăratului death-metal“, nici eu nu sunt împătimit al genului. Dar nu mă împiedic să ascult cu plăcere noul album, Decievers (2022, Century Media), mostră de melodic death-metal numai bun de uns decepțiile. Totuși, poate că merita alt titlu, poate altă copertă…
Un comentariu
Recentul lor album este cel mai bun al trupei și singurul care-mi place ! Recomandat și de mine !