Ca unul care-și aduce aminte destul de bine epoca Năstase, n-aș fi crezut că va mai fi vreodată posibil ca banii publici să acapareze într-un asemenea hal presa, încât să dispară ea cu totul. Căci ceea ce se petrece acum, cu excepția câtorva insule susținute din donațiile cititorilor, este extincția media, cu instituții așa-zis de presă, mai ales televiziuni, care și-au trădat publicul și au devenit simple unelte de propagandă politică. Culmea, tot pe banii publicului pe care ar trebui să îl servească, în numele democrației.
Diferența dintre era lui El Însuși și acum constă în faptul că marile ziare și televiziuni (câte erau ele în anii 2000) tot mai încercau să mimeze independența, mai articulau „de control“ câte o anchetă răzleață sau un editorial critic ca să nu bată la ochi așa tare. În plus, guvernarea Năstase era, culmea, mai transparentă cu banii pe care-i dădea presei, pentru că totuși se publicau în contul sumelor machete publicitare de pagini întregi (chiar dacă erau reclame la monopoluri de stat, bunăoară). Așa că puteai vedea câte pagini din „Adevărul“ a cumpărat într-o zi guvernul, prin subordonatele sale, și intuiai cu ușurință ca cititor că probabil nu au fost pe degeaba.
Ancheta Recorder, „Prețul tăcerii. O investigație în contabilitatea presei de partid“, pe care v-o recomand să o urmăriți, are meritul de a explica foarte precis mecanismul infernal prin care, legal sau la limita legii, marile partide din România au ajuns să amuțească toate marile trusturi de presă.
Culmea este că proveniența banilor plătiți, în majoritate de PSD și PNL, de ordinul zecilor de milioane de euro, este bugetul de stat – compus din taxele și impozitele cetățenilor. Adică exact ale cetățenilor care ar trebui să beneficieze de pe urma muncii „câinelui de pază al democrației“, adică presa. Cu mulți bani publici infuzați, „a patra putere în stat“ a devenit din dulău un biet Chihuahua.
Perversitatea întregului complot împotriva libertății presei este desăvârșită. Pentru că sunt în joc atât de mulți bani „siguri“ (care nu depind de piață, de jocul concurenței, de mersul economiei), redacțiile nici nu mai au nevoie de presiuni din partea patronatului, ci adoptă conformarea voluntară. În unele cazuri, din patronat fac parte și vedetele unor posturi de televiziune, astfel că circuitul este închis. Cel mai cunoscut caz este al lui Mihai Gâdea, acționar important în Antena 3. Pe vremuri, redacțiile erau îngrozite de telefoanele de amenințare primite și de presiunile editoriale constante la care erau supuse. Azi unul ca Gâdea ar trebui să se preseze el pe el, căci realizatorul-patron și facturează la partide, și execută pe micul ecran serviciile facturate.
Ancheta „Recorder“ pune punctul pe i: televiziunile de știri încă au o cotă de piață importantă și reprezintă sursa de informare a peste 50% dintre români. Atâta vreme cât acestea sunt relevante pentru public, sunt relevante și pentru partide ca să pompeze bani în ele cu nemiluita . Iar când la putere se află un monolit stânga-dreapta, compus din cele mai mari două partide din România, interesul acestora devine comun: „ciocul mic“ pe marile subiecte relevante! Și atunci vedem seară de seară la televizor show-uri despre nimic, dezbateri pe subiecte care, altfel, abia dacă ar fi prins 10 secunde în jurnal, la final, la faptul divers.
Problema este și de unde „se informează“ ceilalți, până la 99%. Cei mai mulți din social media, prinși în bulele lor, cu tovarășii lor și preferințele lor, cu trolii lui Putin sau ai lui Georgică Simion la datorie. În atare condiții, în era cu cele mai multe televiziuni de știri, cu Internet aproape gratis pe mobil la viteze amețitoare și social media, oamenii au cele mai puține surse de informare obiective. Presa independentă a devenit un soi de ultimă redută, ascunsă în munți, care supraviețuiește din donațiile câtorva cititori.
Veșnică pomenire câinelui de pază al democrației, frumoasă colivă!