Despre cacofonia care te înconjoară pe litoralul românesc am început să scriu săptămâna trecută. Sincer, n-aș vrea să-i supăr pe concetățenii pentru care distracția e de neconceput fără un fond muzical de 80-100 de decibeli – am fost și eu la concerte rock –, doar că el nu se potrivește cu foșnetul liniștitor, plăcut-monoton al mării, nici cu relaxarea leneșă, de concediu, în lumina soarelui și în bătaia brizei.
Nu asta cauți când mergi să „îți încarci bateriile“ în concediu. Muzici la volum mare sunt pretutindeni în România. Unii dintre noi tocmai de ele fugim în concediu la mare. Să ne deparazităm creierul o vreme. Oare filosofii greci, care își construiau sistemele întinși leneș pe nisipul țărmurilor mediterane, și-ar mai fi putut gândi și organiza conceptele dacă în jurul lor ar fi lărmuit muzica vremii?
E drept, noi nu stăm la mare ca să filosofăm. Și bănuiesc că în realitate mulți români se tem inconștient ca nu cumva să rămână singuri, în liniște, doar cu gândurile lor, fiindcă exercițiul i-ar tulbura. Ca și alte exerciții, cum ar fi lectura: am văzut incredibil de puțini oameni citind cărți pe plajă. Știu, de acum se citesc telefoane, dar asta nu face lucrurile mai bune. Prin urmare, oamenii preferă să umple totul – ori cine știe ce gol de care, din instinct de conservare, se feresc febril – cu zgomotul de fond ce scutește de complicații. La noi pe litoral zgomotul ăsta de fond a căpătat numele și justificarea de distracție. Distracție ce bubuie în august de dimineața până seara.
Mai ales seara. Seara toată lumea iese în stațiune la plimbare, la cină, la tiribombe. Și, pe măsură ce înaintezi pe străzile din Eforie, înghesuindu-te prin marea de oameni care merge undeva sau vine de undeva, te întâmpină din toate direcțiile valuri sonore. Eu, unul, mergeam năuc pe stradă, cu urechile zguduite de melodia terasei din dreptul meu, care nu apuca să se stingă pe măsură ce îndepărtam, că era deja atacată de altă melodie sau alt bubuit ritmic, dornic să-mi ia și el urechile prizoniere. Uneori mai intervenea și o a treia linie sonoră, tot bubuită, și toate mă asaltau într-o cacofonie ce nu se stingea nici o clipă, doar era înlocuită cu alta.
Am remarcat cu surprindere că la mare, dincolo de muzica înregistrată, difuzată prin boxe puternice, s-a păstrat și tradiția dizeurilor și dizeuzelor care cântă live pe terasele restaurantelor. Grație progreselor tehnicii, azi trubadurii de restaurant par să-ți urle la ureche chiar dacă ești pe stradă, departe la câteva zeci de metri de trilurile lor. În ruptul capului n-aș sta chiar lângă ei, la cină, într-un asemenea local, unde pariez că supa ar fi făcut mici cerculețe în farfurie, iar lingura și furculița ar fi săltat pe masă în ritmul bașilor, în timp ce cântărețul zbiară melancolic în microfon „Drumurile noastre toate se vor întâlni vreodată…“ sau „Te visez mereu, prințișorul meeeeu…“.
Așa e seara. Așa e noaptea. Și la fel e în locurile de distracție „magică“, cum a fost Aqua Parkul din Eforie, unde am fost. O dată. Am intrat între cele patru ziduri aproximative, delimitate cu un soi de pânză de sac, și m-a izbit în față și în coșul pieptului valul de vibrații. Distracția! La Aqua Park, pe lângă muzica ce duduia și reverbera în toate colțurile, de trebuia mereu să ridici vocea ca să comunici cu aproapele tău, exista și o pereche de animatori ce mi-au lăsat o amintire de neșters. Numele celui masculin nu l-am reținut, dar semăna, în entuziasmul lui sonor, cu domnu’ Geo de la uitatul show Teleurobingo. Ea însă avea un nume de scenă pe măsură: Alina Adrenalina. Și îl merita pe deplin. În tot timpul cât am stat în îngrăditura aia cu tobogane de apă, cei doi s-au agitat permanent, au pus muzică, au îndemnat la distracție (desigur!), au organizat concursuri în care concurenții ocupau bazinul mare, împiedicându-i pe ceilalți turiști să se bălăcească în el – ca să nu bruieze competiția – și, în general, au mânat lumea ca pe o turmă. Și distracția vuia, vuia… Când am ieșit de acolo, cu cel puțin patru ore mai devreme decât aș fi făcut-o dacă aș fi auzit doar freamătul vesel al oamenilor care alunecau pe tobogane sau se aruncau în bazine, îmi țiuiau urechile. Mi s-a părut că am scăpat dintr-un mic infern pentru urechi, nerviși creier. Infernul concediului. Distracție!