La sfârșitul lui noiembrie, după patru sau cinci ani – nu mai știu sigur, pandemia a bulversat percepția anilor –, am mers din nou la Belgrad (Beograd pentru localnici), orașul unde aș merge în fiecare weekend. Am ajuns acolo împreună cu alți scriitori români, la faimosul târg de carte belgrădean, cel mai mare târg de profil din sud-estul Europei, într-un soi de echipă ad-hoc.
Ad-hoc, dar mare, de vreo douăzeci de scriitori, plus traducători, organizatori, profesioniști ai cărții în general. Căci anul acesta România a fost invitata de onoare a târgului, așa că reprezentanții Ministerului Culturii au lucrat pe brânci pentru eveniment, iar lucrul ăsta s-a simțit.
Nu m-am înghesuit niciodată să laud acțiunile funcționarilor culturali de la noi (neîncrederea în tot ce ține de guvern și administrație e înrădăcinată în mintea românilor – și nu fără motiv), dar trebuie să spun că de câțiva ani, grație unei echipe entuziaste de la minister, scriitorii români au fost mereu prezenți la târgurile importante de carte, au intrat în contact cu editori și traducători străini și nu o dată și-au văzut cărțile traduse. Vorbesc din experiență. Iar ce am văzut la Belgrad m-a impresionat. Standul României ocupa un loc central – desigur, grație statutului de invitat de onoare – și îl vedeai de cum intrai în imensa hală 2. Privirea ți se oprea și se odihnea cu plăcere pe spațiul acela cu un design inteligent, o combinație de lemn în linii curbe, de un albastru blând combinat cu un galben-maroniu, de frunze în prag de toamnă. Într-una din micile arcade ale standului era plasat un leagăn și ceva mai încolo, pe un postament de lemn, se găsea un balansoar. Acolo se opreau mai tot timpul puștanii veniți la târg, se legănau și balansau, după care se învârteau printre rafturi, răsfoiau cărțile pentru copii etalate pe un raft de alături, în timp ce părinții lor se uitau de obicei fie la albumele cu România, fie la traducerile în sârbă ale autorilor români.
Mi-a plăcut. La standul României au fost discuții cu public, la standurile editurilor din Serbia s-au lansat cărți și antologii de scriitori români. Au fost trei-patru zile intense, în care m-am simțit scriitor european. În parcarea târgului veneau unele după altele autobuze din toată Serbia, pline cu elevi și liceeni aduși în tradiționala excursie la târg, printr-un program cultural național pe care aș vrea să-l văd și la noi. Cele patru hale erau pline de tineri: media de vârstă a vizitatorilor trebuie să fi fost 18-19 ani. La standuri era înghesuială, oamenii ieșeau cu plase cu cărți, relaxați, zâmbitori. Și totuși, din când în când, ceva mi se părea nelalocul lui, ca atunci când te afli într-un loc plăcut, familiar, și simți că acolo ceva e schimbat, dar nu-ți dai seama cum. Poate era din cauză că, în spațiul privilegiat unde se găsea standul României, vecinii noștri din dreapta erau standul mare și luminos al Rusiei și, ceva mai încolo, standul foarte roșu al Republicii Populare Chineze.
Iar acolo era mereu public mult, interesat, pasionat. Poate fiindcă printre afișele mari din fața târgului, unde se prezentau cele mai interesante apariții editoriale, am văzut cel puțin trei-patru cărți de propagandă chineză, inclusiv un volum de Xi Jinping cu lupta împotriva sărăciei. Poate fiindcă, dintre cele vreo 30 de programe de pe telecomanda TV-ului de la hotelul unde am stat, trei erau rusești – inclusiv Russia Today.
În plus, mi s-a părut că, față de ultima mea vizită în Beograd, s-au înmulțit inscripțiile, panourile și indicatoarele în chirilice. Asta n-ar fi o problemă în sine – în Serbia se folosesc ambele alfabete –, dar proliferarea chirilicelor înseamnă pe de o parte o tendință de închidere și izolare, pe de altă parte una de apropiere față de frații pravoslavnici din Est. Iar un pic mai departe de târg, în zona clădirilor guvernamentale, câteva ruine rămase de la bombardamentele NATO au fost păstrate intenționat intacte, ca un fel de remember. Și pe pereții din jur am văzut graffiti cu texte ca „Neću NATO“ (aprox. „Nu vrem NATO“).
Mi s-a părut că simt ceva din umbra asta păguboasă de tip Neću NATO și Neću UE plutind peste tot. Și, dată fiind slăbiciunea mea pentru Serbia, nu m-am putut bucura pe deplin. M-am gândit totuși, pe drumul de întoarcere, că noi am avut noroc. Noi, scriitori de-acum europeni. Atât cât se poate.