De obicei, Lynch ma intreaba cum o mai duc (cu visele, se subintelege), iar eu dau din cap si spun ca asa si asa, onirismul meu este relativ.
Fireste, cam totdeauna ii spun ceva despre Mulholland Drive si despre Lost Highway, ceva de genul: personajul cutare (piticul, sa zicem, din MD) trebuia sa fie mai corupt in sens cosmaresc si delirant. Lynch nu prea asculta ce ii spun, ci isi duce degetul la timpla, ca si cum ar admite totusi ca are sa tina seama de observatia mea. Cind ma trezesc si imi amintesc de Mr. Lynch in visul meu mai totdeauna chicotesc pe rupte, intrucit niciodata (dar niciodata) nu am izbutit sa il intreb pe Lynch despre parola de la sfirsitul filmului Mulholland Drive: Silenzio. Am mai spus-o si scris-o si cu alt prilej, atunci cind am vizionat MD la cinematograf pentru intiia data (eram vreo zece spectatori), am rostit parola cu pricina deodata cu personajul din film stiind (fiindca sint o lynchiana, haha!) ca MD se va incheia astfel, spre uimirea si spaima amicilor mei. Dar mai este ceva specific: cam intotdeauna Mr. Lynch o ia intrucitva la sanatoasa la sfirsitul dialogului nostru mut, fiindca intotdeauna il tachinez (cu o mutra parsiva) pe marginea rateului Inland Empire. Ultima data cind l-am visat razant pe Lynch, el m-a intrebat insa ceva, altceva decit de obicei. M-a intrebat unde ne aflam: iar eu i-am spus ca ne aflam la (in) mahalaua visului. Nu stiu de ce i-am spus acest lucru. As fi putut sa folosesc alt cuvint: de pilda periferia sau marginea visului. Dar eu am spus limpede: mahalaua visului. In proaspata mea carte de poezie coma exista un vers care suna asa, intr-un poem care se cheama vagauna: „david lynch vine valvirtej din amerika in mahalaua mea, ma trage de par si imi pune la picioare o masca de scafandru”… Asa ca zic si eu acum: va fi fiind o legatura intre mahalaua visului si masca de scafandru!; dar ii las pe alti oniromanti mai competenti decit subsignata sa interpreteze.
Uneori, foarte rar, ii visez pe Pink Floyzi la inceputurile lor. Este un fel de a spune. E unul si acelasi vis, ca si cum ar fi reprogramat in creierul meu. Mai exact visez parul lung al lui Dave Gilmour, de care sint lipite capetele celorlalti membri ai trupei. E si Syd Barrett acolo, intotdeauna, ca o maimutica-mascota, bruneta foc. Capul lui seamana cu autoportretele lui Caravaggio. Niciodata nu am auzit in vis vocile Pink Floyzilor, niciodata. Lucrul acesta m-a mirat, intrucit cu Pink Floyzii nu am ce discuta (precum cu Mr. Lynch), ci doar ce auzi. Dar ei nu cinta niciodata in visul meu. Doar parul blond si lins al lui Gilmour pluteste ca o perdea din margele, tatuata cu chipurile celorlalti. Syd Barrett, ce-i drept, imi trage uneori cu ochiul, dar fara nici un inteles. Iar eu stiu intotdeauna ca el este cel mort.
Pe Jim Morrison nu l-am visat niciodata, deci nu voi scrie niciodata despre el in acest sens oniric. Sau, mai exact, nu mi-am adus niciodata aminte ca l-as fi visat. Nici pe Peter Hammill (Van Der Graaf Generator) nu l-am visat vreodata. Dar nici nu era imperios sa-l visez.