Tár e un film despre control, psihoza puterii și efectele ei devastatoare în lumea complicată a muzicii clasice, dar și o reflecție despre artă și sexualitate în epoca #MeToo & cancel culture, în care personajul principal ar putea fi la fel de bine arhitect în locul unui șef de orchestră. Cu șase nominalizări la Oscar, inclusiv pentru Cate Blanchett, strălucitoare în rolul primei femei care dirijează Filarmonica din Berlin, filmul nu rulează încă în cinematografele românești. Dar după gala din 12 martie sunt toate șansele să-l vedem și pe marile ecrane.
Lydia Tár e un star al scenelor clasice, compozitoare în pană de inspirație și o dirijoare interesată de muzica lumii și cea contemporană, o maestra aflată la zenitul carierei (care insistă să fie numită maestro). Își scrie autobiografia și dă interviuri cu public pentru „The New Yorker“, ține un master class la Julliard și are o integrală Mahler în lucru, din care lipsește doar Simfonia a V-a, cea a cărei partitură veghează inima lui Bernstein în mormântul din cimitirul Brooklyn.
Ea însăși discipolă a marelui Lenny, activistă și militantă lesbiană într-o relație oficializată cu concertmaestra orchestrei din capitala europeană a muzicii clasice, Tár e americancă și prima femeie șef la celebra Berliner Pilarmoniker.
„As to the question of gender bias, I have nothing to complain about”, spune Tár de la bun început în timpul interviului cu jurnalistul Adam Gopnik, evocând numele unor femei dirijor de succes din viața reală, ca Nathalie Stutzmann, Laurence Equilbey, Marin Alsop sau JoAnn Falletta.
Un alt episod din uvertura care imprimă un tempo sufocant e dialogul cu unul dintre studenții săi de culoare care refuză să asculte și să cânte muzica lui Johann Sebastian Bach, declamând că viața acestui bărbat alb, heterosexual, misogin și tată a 20 de copii nu corespunde deloc valorilor sale de incluziune și diversitate. Răspunsul Lydiei Tár este memorabil. Tânărul părăsește pur și simplu sala, insultând-o: fucking bitch! – ah, suava ipocrizie woke! Dar piedestalul zeiței adulate și feroce se destramă prestissimo odată cu bula strălucitoare și privilegiată în care trăiește, atunci când una dintre fostele ei protejate seduse anterior se sinucide. Lydia Tár e acuzată de hărțuire sexuală și prejudicii rasiale. „Astăzi, a fi acuzat echivalează cu a fi vinovat“, realizează îngrozită dirijoarea care e din nou îndrăgostită de o tânără și foarte sexy violoncelistă rusoaică.
Iar Todd Field, regizorul care îi poate aduce actriței Cate Blanchett cel de-al treilea Oscar cu rolul Lydiei Tár, și-a făcut temele. El schimbă radical tempoul, evocând procesul denazificării forțate a lui Wilhelm Furtwängler de după al Doilea Război Mondial, în condițiile în care dirijorul german nu a avut de a face cu nazismul, ba chiar a fost unul dintre opozanții fățiși ai acestuia, așa cum a demonstrat-o asistentul său din epocă, tânărul dirijor român Sergiu Celibidache. Cazul Furtwängler contrapunctează în plan secundar și două recente scandaluri sexuale din lumea muzicii clasice: concedierea dirijorului James Levine de la Metropolitan Opera în 2018, în urma acuzațiilor de abuz sexual a patru studenți bărbați – trei dintre aceștia în perioada adolescenței – și demisia lui Charles Dutoit din postul de dirijor al Royal Philharmonic Londra în același an, după ce a fost acuzat de agresiune sexuală de către mai multe femei. Ambii au negat acuzațiile. Oglinda cinematografiei contemporane e foarte la îndemână, în chiar versiune de duo, cu poveștile a doi mari dirijori ai camerei de filmat, care se numesc Roman Polansky și Woody Allen.
N-am mai văzut de mult un film atât de puternic cu subiect din lumea muzicii clasice. Tár e seducător și mă trimite la The Piano Teacher, drama psiho-erotică a lui Haneke din 2002, sau la A Late Quartet de Yaron Zilberman, 2012, cu un ultim senzațional rol al regretatului Philip Seymour Hoffman. Producția scrisă și regizată de Todd Field, după o pauză de 16 ani de la ultimul său film, e o dedicație specială pentru Cate Blanchett, o actriță cu o partitură uluitoare care anulează cele 2 ore și 38 de minute ale unei pelicule de altfel greu de suportat.
Uluitoare e puțin spus. Trebuie neapărat să o vedeți pe Blanchett în Tár poziționându-și capul, corpul și vocea la pupitru și, desigur, mișcările brațelor, a mâinilor care dau măsura puterii și a preciziei unui dirijor. Cu siguranță sunt și detalii de comentat, mai ales de către fanii lui Mahler care nu se vor despărți niciodată de falangele lor de șefi cult, de la Bruno Walter la Lenny Bernstein, fani dintre care mulți cred și astăzi că o femeie nu are ce să caute în fața unei orchestre. Jocul australiencei, pe care o știți măcar din The Aviator și Blue Jasmine, e copleșitor, atât în scenele solo, cu tăceri expresive sau lungi monologuri, în prezența unui copil, a iubitelor, și mai ales în fața orchestrei. Da, Cate Blanchett este una dintre marile actrițe ale timpului nostru, dar capacitatea ei de a surprinde rămâne mereu una uluitoare.
Cate Blanchett world premiere Tár at 79th Venice Film Festival © Mat Tampiola
Cate Blanchett a primit în septembrie 2022 Coppa Volpi la Festivalul de la Veneția și e nominalizată la Oscar. Tár are 53 de premii și 230 de nominalizări în competiții la ora la care scriu aceste rânduri. Pe lângă elogiile unor mari personalități din lumea muzicii și a cinematografiei, filmul are parte și de adevărate diatribe: „e un pseudo documentar care se transformă într-un horror lesbofob“, spune un cronicar de la „New York Times“, dar a stârnit reacții virulente și în lumea muzicii clasice: dirijoarea americană Marin Alsop, singura femeie care a fost mult timp maestra unei orchestra din Big Five-ul American, reacționează violent: „Am fost jignită“, spune ea pentru „The Sunday Times“, „am fost jignită ca femeie, am fost jignită ca dirijor, am fost jignită ca lesbiană“. Deși paralelismele sunt evidente – atât Alsop, cât și personajul Lydiei Tár au fost discipolele lui Bernstein, sunt lesbiene și căsătorite cu instrumentiste cu care cresc copii adoptați și, mai ales, sunt singurele femei care au condus orchestre (Alsop la Baltimore și Tár la Berlin) –, răspunsul actriței neagă faptul că producția lui Field s-ar fi inspirat din viața reală: „Este o meditație asupra puterii, iar puterea nu are gen. Personajul meu e complet fictiv. M-am uitat la mulți dirijori diferiți, dar m-am uitat și la romancieri, artiști plastici și muzicieni de toate genurile. Este un film nonliteral. Cred că puterea este o forță corupătoare, indiferent de sex. Cred că ne afectează pe toți“, spune Blanchett într-un interviu pentru BBC Radio 4.
Și muzica are, evident, un rol important: Todd Field folosește bine partitura muzicală traumatică a compozitoarei islandeze Hildur Guðnadóttir – i-ați ascultat coloanele sonore în Sicario și Joker –, dar și puterea unei mari orchestre, prin care sunetul devine instrument contrapunctic reflexiv unor teme majore: om vs. artist; artă vs. morală; intim vs. public. Concluzia: filmul nu trage concluzii, ci ne oferă un imens spațiu de reflecție.
Finalul e unul trist, salvat de scena în care Lydia Tár urmărește printre lacrimi o veche înregistrare cu maestrul ei Lenny Bernstein într-unul din episoadele la Young People’s Concert cu titlul What Does Music Mean?, comentariu cadențial al ciclului, la finalul Simfoniei a V-a de Ceaikovski: „Acum putem înțelege cu adevărat care este sensul muzicii. Este felul în care te simți atunci când o auzi. În sfârșit, am făcut ultimul pas, uriaș. Suntem la capăt. Știm acum ce înseamnă muzica. Și nu trebuie să cunoaștem multe despre «diez» și «bemol» și acorduri pentru a înțelege dacă muzica ne spune ceva. Și cel mai minunat lucru dintre toate este că nu există limite pentru diferitele sentimente pe care muzica ți le poate insufla. Unele dintre aceste sentimente sunt atât de speciale și de profunde că nici nu pot fi descrise în cuvinte. Vedeți, nu putem numi întotdeauna ceea ce simți. Uneori putem; putem spune că simțim bucurie, plăcere, liniște și ce-o mai fi, dragoste, ură. Dar, din când în când, avem sentimente care sunt atât de profunde și speciale că ne lasă fără cuvinte. Acesta este motivul pentru care muzica este o minune, pentru că muzica ne vorbește numai în note în loc de cuvinte. Totul e în modul în care muzica se mișcă. Nu trebuie să uiți niciodată că muzica este mișcare, mergând mereu spre undeva, sărind și schimbând și curgând de la o notă la alta. Și acea mișcare ne poate spune mai multe despre modul în care simțim decât ar putea un milion de cuvinte“.
*Young People’s Concert – What Does Music Mean?, Leonard Bernstein, Original CBS Television Network Broadcast, 18 January 1958
FOTO 1: © Focus Features