In plus, Lido (care nu mi-a placut niciodata) e asa, un fel de rezervatie, de unde pleci ca impuscat, cu orice vaporetto prinzi. Nu poti sta acolo, esti ca-ntr-o inchisoare cu pereti de filme. Iar criticii italieni… mamma mia, astia-s mai imbecili ca italienii de rind! Au niste gusturi de te iei cu miinile de cap, si si le mai fac si publice. Nu inteleg nimic, au fost spalati pe creier de televiziune, filmele care presupun un minim efort intelectual le scapa completamente.
Lucrurile mai simpatice n-au legatura cu festivalu’, s-au intimplat in afara lui. Intr-o seara m-am dus in Piazza San Marco (stateam la doi pasi) si am cascat gura. Inchipuie-ti ca erau 3 (trei) orchestre care cintau simultan, afara in fata restaurantelor! Una avea un repertoriu gen Dunarea albastra si alte valsuri vieneze, cu o violonista temeinica, inalta si blonda, care se inversuna sa cinte. Dar vizavi era o orchestra „populara”, care cinta slagare americane din filme, si acolo era antrenu’ cel mai mare. Eu cred ca astia erau tigani de-ai nostri, ca prea erau buni si cu chef. Iar alaturi de ei, la restaurantu’ invecinat, era o alta orchestra care nici nu mai cinta, saraca: se resemnase ca nu-i chip sa tina piept tiganasilor nostri, asa ca picoteau pe instrumente si mai suflau in tromboane cind apucau, in pauza alora, de parca si-ar fi suflat nasu’. Cind cintau cele doua concomitent, era o cacofonie de nedescris. Am filmat putin, da’ nu pot sa-ti trimit ca are prea multi giga, sau ce-or fi.
Alta chestie simpatica este ca, la budele din palatul festivalului, poti sa auzi diversi fluierind tema lui Nino Rota din 8 ½. Si pe urma l-am mai auzit pe unu’ care fluiera aceeasi tema – sau o fi fost acelasi, cu care ma tot intilneam?!
Les plages d’Agnes – filmul care mi-a placut cel mai mult
Da’ nu poti sa te superi pe Venetia, ca e – cum stii – superba: cel mai misto film facut vreodata! E toata plina de pisici, cel putin cartieru’ in care-am locuit (sestier di Castello, linga Campo San Lorenzo) e ca un fel de camin in aer liber pentru zeci de pisici (probabil sute, da n-am putut sa le vaz pe toate, logic). Si chiar in Corte Nova („curtea” in care-am stat, o infundatura superpitoreasca) e una, o stiu de-acu’ trei ani cind am locuit tot acolo, care-i toata alba, de obicei statea in fereastra unui caffe si odata am intrat in vorba cu nenea care era proprietarul caffe-ului, mi-a zis si cum o cheama, da’ am uitat…
Anu’ asta pisica era tot acolo, privea cu un aer absent si regal, da’ nenea era intr-un scaun cu roti – probabil ca facuse un accident cerebral saracu’. Iar in filmu’ care mi-a placut cel mai mult (nu era in competitie), Les plages d’Agnes (Varda), era plin de pisici, asa ca era ca o Venetie vazuta la Venetia, film-in-film ce mai. Agnes povesteste viata ei, cum ca, de fapt, parintii au botezat-o „Arlette” pentru ca au conceput-o la Arles, dar ea si-a schimbat – legal – prenumele in Agnes, ca deh. S-a nascut in Belgia, asta habar n-aveam, iar taica-su era grec de origine, da’ asta a aflat-o mult mai tirziu si nu de la el. Documentaru’ ei incepe pe o plaja belgiana – una din aia cu nume imposibil de retinut –, Agnes monteaza niste oglinzi (unele inramate frumos) si echipa filmului se priveste in oglinzile alea si spune fiecare cum ii cheama, mi s-a parut cel mai frumos generic facut vreodata! Femeia asta (pe care am vazut-o o data la Salonic, minca tot la taverna aia unde trag si eu – si ea, plina de pisici) e cu totu’ altfel decit mi-o imaginam: mi se parea cam inchipuita si fara haz, da’ e un amor, la 80 de ani inca experimenteaza tot timpu’, la un moment dat se baga in burta unei „balene” facute din cirpe si plasticuri, pe plaja, si explica de ce era fascinata, in adolescenta, de povestea cu Iona, pe urma reconstituie viata intr-o curte in care statea la Paris, vai de capu’ ei, era atit de inghesuita ca trebuia sa faca 8 (opt) miscari cu masina pina sa reuseasca s-o scoata/bage in garaj, si ne arata cum o facea folosindu-se de o masina din carton (te strici de ris!), pe urma bunul ei prieten Chris Marker (legendarul autor al legendarului scurtmetraj La Jetee, pe care doar prietenii il stiu la fata!) apare in spatele unui carton de pisica si vorbeste cu vocea distorsionata ca-n serialele pentru copii, cind vorbeste o fiinta extragalactica, pe urma mai are o idee faina cind ne prezinta biroul companiei ei (ca are si ea una, cu secretare si tot tacimu’) de pe strada X, si toata portiunea aia de strada e cu nisip pe jos, ca o plaja, si secretarele raspund la telefon sau bat la masina sub umbrelute de soare… sint idei simple, ca de fetita jucindu-se cu niste case de papusi, dar de efect.
Eu o vad ca o bricoleuza, face tot timpu’ chestii d-astea si-ti vine s-o pupi pe botu’ ala al ei ascutit ca le face, plus ca vorbeste atit de frumos despre Jacques Demy al ei, sotul-partenerul-prietenul-colegul mult-iubit (care, habar n-aveam, a murit de SIDA), ti se rupe inima cind tot pune oglinzi pe plaja si te gindesti ca el nu se mai poate privi in niciuna din ele…
Te ratacesti, deci existi (la Venetia)
Revenind la Venetia: tin sa-ti comunic pe aceasta cale ca am inceput s-o „imblinzesc”, cit de cit, pina de curind ma speria si enerva ceva de groaza ca ma rataceam tot timpu, da’ mi-am dat seama ca asta e farmecu’ ei, te ratacesti, deci existi (la Venetia), e – si ea – ca o pisica incolacita covrig care se zburleste cind te plimbi prin ea, iti mai arde o laba sau te ia in mustati, da’ uite ca mi s-a intimplat, anu’ asta, sa ma-ntorc noaptea la 2 de la cineva (nu spui cine) si, e drept cu harta-n mina, sa reusesc sa nu ma ratacesc, am venit lin, de parca ma atragea un magnet, de undeva din zona ghettoului pina in Corte Nova, deci „cale lunga”, si la un moment dat am vazut ceva care m-a facut sa ma opresc in loc, pe un mic pod: intr-o fereastra deschisa, la parter, stateau doi tineri, o fata si un baiat, goi, in lumina lampilor din casa, el sprijinit de rama ferestrei si cu o palariuta de paie pe cap, ea cu capul in poala lui, ascultau o piesa „alternativa” din anii ’80 (stiam pe moment ce era, da’ am uitat…) si pareau dati cu pudra pe corp – si pareau, de fapt, ca o „instalatie” de-a lui tanti Agnes, un fel de „Make Beauty, Not War”. Parca erau o vitrina a Venetiei – frumoasa, orgolioasa si minunat de indiferenta.
Te pup, pa
Leutu