Indiferent de câtă tehnologie ne înconjurăm, indiferent de cât de mult ni se pare nouă, ca specie, că am evoluat, frica rămâne cel mai teribil sentiment care ne încearcă și, prin urmare, în funcție de acesta ne conducem cea mai mare parte a vieților.
În mod firesc, este și sentimentul cel mai ușor de speculat atunci când vrei să transformi o democrație într-o dictatură. Nu spun în nici un caz că România, alături de întreg continentul european, merge iminent pe această cale sau că am descoperit vreun glob de cristal în care pot să văd viitorul (deși marota „istoriei care se repetă“ este pe buzele tuturor). Constat doar că încep să se cristalizeze o serie de frici simultane, care ar fi un creuzet numai bun ca lucrurile să înceapă să o ia razna cu o viteză amețitoare.
Războiul, inflația, amenințarea armelor nucleare (până de curând uitată), propagarea discursului extremist sau rasist sunt însă aici, le vedem cum au ajuns să fie înglobate nu doar în conversațiile de zi cu zi, dar au început să ne cotropească aproape la fel de puternic precum s-a întâmplat în vremea pandemiei COVID-19. Dacă primele fenomene enumerate generează frici primare (de a-ți pierde viața sub bombe sau de a-ți pierde dramul de bunăstare relativă prin prezent), cel din urmă (extremismul) vine pe acest fundament ca să ofere false soluții unor oameni care încep să simtă disperare. Și am mai văzut filmul ăsta de câteva ori în istorie. Și niciodată n-a ieșit bine.
De fapt, nici nu avem musai nevoie să facem apel la istoria zbuciumată a secolului trecut de pe continentul european, ci doar să ne uităm la unele regimuri criminale din Africa, unde sunt decimate populații întregi din cauza rasei, la dictatura crâncenă din Coreea de Nord, o țară-fantomă, o gaură neagră dacă o privești din spațiu atunci când soarele nu o luminează, la Federația Rusă care pornește în numele unei istorii fabricate un război de cucerire asupra unei națiuni independente, și până la China, care își pregătește minuțios de decenii revanșa asupra actualei ordini mondiale și care simte că acum a venit momentul prielnic să aplice lovituri dure Vestului.
Cei care pornesc războaie și recurg la crime cu sânge rece în numele idealurilor lor sunt taman aceia care vorbesc cel mai mult despre pace. Creează adevărate doctrine ale păcii pe care, mai apoi, le diseminează cu mult talent în rândul idioților utili. Îi veți recunoaște în comentariile din social media care susțin „neutralitatea“ României, adică să ne oprim din a mai ajuta Ucraina, alături de toți partenerii noștri internaționali, în a-și apăra teritoriul de invadatori. Idioții utili cer „pace“, adică să ne vedem de treburile noastre în vreme ce unii au plecat la război ca să-i măcelărească pe alții. Și ucrainenii tot pace și-au dorit, până s-au trezit cu bombele peste ei și cu populația civilă ucisă și aruncată în gropi comune. Pace!
După război, legat în mod direct de frica de moarte, a doua temere considerabilă este aceea de a trăi mai prost decât în prezent. Și la asta se pricepe de minune inflația, acest fenomen cu mult mai periculos pe termen lung chiar decât o criză economică de mai mici proporții. Este motivul pentru care băncile centrale ale celor mai dezvoltate economii ale lumii, confruntate cu un nivel al inflației nemaiîntâlnit în istoria recentă, cresc dobânzile de referință atât de mult, încât riscă, cu bună știință, nu doar încetinirea economiei, ci chiar băgarea ei temporară în gard. Căci degeaba ai creștere economică pe hârtie, dacă oamenii nu își mai permit să își cumpere strictul necesar cu banii pe care îi primesc la leafă.
Războiul cu mințile europenilor
Cum anii ’90 au prins generația mea încă în pantaloni scurți, nu am amintirea foarte clară a unei perioade asemănătoare de scădere în ritm accelerat a puterii de cumpărare. La criza economică izbucnită cu forță la noi cu întârziere față de SUA, prin 2010, sentimentul era cu totul altul: parcă, pur și simplu, intraseră banii în pământ, nu-i mai găseai, chiar dacă aveai poftă de muncă, de diversificare a veniturilor. Astăzi banii se găsesc din abundență la nivel macro, încă, și asta ne face rău tuturor, pentru că valoarea lor a scăzut foarte mult și cumpărăm cu banii pe care îi avem tot mai scump, deci mai puțin. Iar în cazul celor care nu își pot suplimenta veniturile, fiind atinsă limita de jos a cumpăratului mai puțin, încep să cumpere mai prost, adică produse mai ieftine. Asta înseamnă, în mod direct, că ți s-a dus pe apa sâmbetei nivelul de trai. Ai sărăcit subit, cu aceeași sumă de bani în buzunar (sau cu o sumă mai mare, dar care nu îți acoperă achiziționarea acelorași bunuri și servicii pe care ți le permiteai înainte să se declanșeze bula inflaționistă).
Când apar crizele majore, de tipul războaielor, sau când nivelul de trai scade brusc pentru o pătură considerabilă din societate apar ocazii pentru extremele politice. Iar dispariția tot mai accentuată a gândirii critice (pe fondul fricii) conduce automat la receptivitate față de discursurile urii. Pe de o parte, oamenii urmăresc să se elibereze și identifică în cei care sunt azi la putere vinovații pentru sursa fricilor lor. Pe de alta, sunt dispuși să cedeze fricii și să creadă că făcându-le altora rău le va fi lor mai bine.
Frica este și cel mai mare aliat al lui Vladimir Putin în războiul pornit cu întreaga lumea democratică. Pe câmpul de luptă a trimis tancuri ruginite, dar adevăratul lui război vizează mințile oamenilor care trăiesc în regimuri democratice. Iar aici, indirect, marele său aliat este China, o putere economică și militară, la rândul său, incompatibilă cu democrația. Din păcate, războiul cu mințile europenilor a început cu mult timp înainte chiar de invadarea Crimeii. De decenii întregi, Putin investește într-o mașinărie de propagandă și într-o armată de idioți utili Moscovei și începem să vedem efectele. Ca să cucerească Europa, Putin nu și-a propus să își folosească nici măcar armele nucleare, ci trolii abonați la rublele de la Kremlin. Aceasta cred că este bătălia pe viață și pe moarte pe care generația mea va trebui să o câștige ca să își poată depăși frica și să mai trăiască în luxul libertății.
P.S. În vreme ce inflația a fost alimentată din belșug de războiul pornit de Federația Rusă în Ucraina și de criza prețurilor energiei, în cea mai mare parte a sa ea constituie o moștenire dură a pandemiei COVID-19 și a „banilor din elicopter“ aruncați atunci în piață. Adică bani care, evident, nu existau, ci au fost creați de băncile centrale schimbând, vulgar vorbind, niște cifre în Excel.