De pilda, n-am prea avut curajul sa spun ce muzica ma revigoreaza mai rapid decit un espresso scurt. Sau ce filme imi salta endorfinele. Sau ce bintuiala prin magazine imi reface neurotransmitatorii. Sau in ce beatitudine ma arunca un gris cu lapte liorpait in tihna. Mi-am zis ca, la virsta si ifosele mele, da mult mai bine sa zic ca sursa absoluta a bucuriei e macar un Garbarek sau un Kim Ki-duk sau MOMA sau o cina la Cafe Anglais. Cum sa recunosc ca intre Gide si Simenon, cind vine seara, jur pe comisarul Maigret? Sau ca dac-ar trebui sa aleg pentru citit in pat ceva de Virginia Woolf sau Agatha Christie, as vota sigur cu Poirot. Ce s-o mai dau cotita: a sosit vremea sa nu ma izmenesc atita si sa spun cinstit ca ma dau in vint dupa romanele si filmele politiste, oricite, oricind, numai sa fie. Trag adinc aer in piept si recunosc ca ma uit destul de des pe Hallmark, la Crimele din Midsomer, si ca l-am sorbit, pina se mai dadea, pe Inspectorul Morse. Ca sa nu mai vorbesc despre cum inca visez sa ma fac Sherlock Holmes sau macar Lordy, ciinele politist din vecini.
Iar bucuria a ramas aceeasi, ca in copilarie, in serile de toamna/iarna. Zile-nfrigurate, chin cu matematica si istoria, lucrari de control, teme de casa, ceva zbenguiala pe-afara, cina si oh, clipa mult asteptata! O catarare in pat, sub duna, coltul de perna morfolit temeinic, cu miinile tot mai reci si inima cit un purice, cu ochii holbati la Singur printre dusmani, pagina de pagina. Si-apoi, primavara/vara, cot la cot cu baietii din banda, ore-n sir pe teren, cu Lordy in zgarda, amusinind urme pe strazi, prin gradini, dupa banditi si criminali, ca-n carti, pina cadeam rapusi de oboseala.
N-am ratat de-atunci pina azi mai nimic, de-a valma: de la Haralamb Zinca la Conan Doyle, de la John Le Carre la Agatha Christie, de la Morogan-Salomie la Sana, pina sus, in top, Chandler. Si-acum, pentru ca a venit toamna, ce-am facut la capatul unei saptamini friguroase? Ce bucurie sigura mi-am copt? M-am luat dupa Dan C. Mihailescu si m-am cadorisit cu ditai romanul lui Stieg Larsson, Barbati care urasc femeile. Inca o data Nordul m-a pus la pamint, dupa ce domnisoara Smila a danezului Hoeg m-a lasat nedormita o noapte intreaga acum citiva ani. De data asta, zbanghia de Nikita suedeza, hecarita Lisbeth Salander, care dezleaga toate crimele impreuna cu-n ziarist tomnatic, m-a tinut treaza doua nopti la rind.
Deci ce-am facut la sfirsitul saptaminii trecute, ca bonus pentru toata truda de cinci zile prin universitate si la redactie? Mi-am pregatit clipa mult asteptata: m-am prabusit in pat, m-am invelit in plapuma, mi-am infundat nasul in baticul ferfenitit ramas de la bunica si, cu miinile tot mai reci, cu creierii vilvoi, am dat gata 678 de pagini in doua nopti albe. Si? Nimic. Doar ca spre dimineata l-am visat pe Lordy pui, negru si trist, cum ma asteapta in poarta.