Se pare ca, dupa un concert cu muzica dervisilor in Cipru, Ashaverus a pornit-o catre sursa ca sa achizitioneze CD-uri. In timp ce discuta cu vinzatorul care era chiar interpretul muzicii cu pricina, un batrinel de vreo optzeci de ani, imbracat saracacios si cu o desaga, a auzit spusele ashaverice: cum ca are o profesoara, departe (acasa) care i-a vorbit despre dervisii rotitori, drept care ar dori sa ii cumpere respectivei un CD. Pe care l-a si cumparat de altfel.
Dar, cind sa plece, batrinelul s-a apropiat de Ashaverus, a scos bratara visinie din desaga si i-a spus sa ii dea femeii de departe acea bratara (profesoarei pentru care fusese achizitionat CD-ul), intrucit va avea nevoie de bratara in curind, pentru un soi de „chestiune” mistica (nadajduiesc ca am priceput bine si ca nu elucubrez acum). Si i-a mai spus ca bratara este facuta dintr-un lemn din locurile de bastina ale intunecatei Kypris (faptul ca este intunecata zeita e precizarea mea)! Iar Ashaverus s-a executat si mi-a adus bratara.
Ce este de invatat dintr-o asemenea poveste? Ca exista gesturi magice (fie ele confectionate sau nu), care au puterea sa inminuneze. Ca mai peste tot in viata noastra semnele trebuie bagate in seama si nu alungate. Sau ca povestile sint cele care conteaza pur si simplu, indiferent de veridicitatea lor. Indiferent de procentul fanteziei care ar putea elucubra ritualic. Ca, la o adica, ne-am putea invesminta in povesti si cuibari in ele pe veci. Si bine ar fi!