Hip-hopul, ca muzică și cultură, a apărut în anii 1970, într-o perioadă când petrecerile în bloc făceau furori, mai ales în rândul tinerilor de culoare din Bronx, afroamericanii din Statele Unite, cei veniți din Caraibe și latino, scrie „The Insider“.
Originea acestui gen poate fi trasată cu ușurință: la o petrecere pe 11 august 1973, DJ Kool Herc, un DJ american din Jamaica, a avut ideea de a mixa într-un mod diferit unele părți din piese hard funk ale unor artiști precum James Brown, creând ritmurile sincopate care aveau să devină temelia hip-hopului. „Efectul“, scrie „The Insider“, „a fost electrizant“ și a prins imediat la tineri. În aceeași perioadă, alte elemente ale hip-hopului, cum ar fi breakdance-ul, rapul și mesajele graffiti, au apărut și s-au răspândit cu repeziciune în America. Mesajul central al genului, centrat pe experiențelor tinerilor din clasa muncitoare, a captat imaginația multor americani, în special a celor din comunitățile defavorizate.
Apariția și dezvoltarea hip-hopului rămâne strâns legată de anumite condiții sociale americane. Dezindustrializarea din anii 1970, șomajul în creștere și inflația au afectat mult mai puternic comunitățile deja marginale din mari centre urbane precum New York. Este o realitate reflectată în multe melodii hip-hop care vorbesc despre inflație, șomaj, infracționalitate și închisoare, prostituție, amintește Durham. De asemenea, hip-hopul a apărut și în perioada de apogeu a mișcării radicale Black Power, în siajul luptei pentru drepturile civile din anii ’50 și ’60. Odată cu afluxul de imigranți din Caraibe, aceasta a creat un context social în care comunitățile de culoare din diaspora „și-au pus problema felului în care fac, de fapt, parte din națiunea americană“, iar „hip-hopul a fost o modalitate de a exprima acest lucru“.
Profesorul Durham amintește că genul a fost respins de mulți la începuturile sale, tocmai fiindcă atrăgea atenția asupra eșecului generației anterioare: „Nu mai era vorba despre drepturile civile pentru care militaseră părinții sau despre muzica casei de discuri Motown. În acest fel de respectabilitate politică, hip-hopul nu avea nici un chef să se implice“.
Dar, ca gen muzical, hip-hopul continuă să crească, cunoscând de-a lungul anilor ’80 o perioadă numită azi „era de aur“, caracterizată printr-o mai mare diversitate, prin inovație și o influență crescândă. În timp ce unii artiști epocii au fost „preocupați de problemele sociale“, dar nu au avut foarte mult succes comercial, grupuri precum Public Enemy și interpreți precum Queen Latifah, au reușit să găsească o formulă prin care un artist poate fi și viabil comercial și, în același timp, să poată transmite și un mesaj serios, ca răspuns la o „tensiune“ care exista între o muzică tânără, pentru oameni care vor numai să danseze și să se distreze, și o muzică ce se dorea conștientă din punct de vedere politic.
Tot în timpul „erei de aur“ și-a făcut apariția și gangsta rapul, care a catapultat hip-hopul în categoria celor mai profitabile genuri muzicale ale anilor ’90, dar care a întărit totodată stereotipul „negrului violent și agresiv și al femeii de culoare suprasexualizate, în special în rândul consumatorilor non-negri, care probabil nu erau conștienți de problemele sociale precum drogurile, conflictele cu poliția și nesiguranța financiară“.
O scădere a vânzărilor la începutul anilor 2000 i-a făcut pe unii să se întrebe dacă hip-hopul era pe moarte. Dar genul a reînviat practic tot prin asociere cu o anumită realitate socială și cu apariția mișcării Black Lives Matter, formată în 2013.
Mizând în discursul public pe o confluență între mișcările sociale și muzica cu mesaj, artiștii hip-hop actuali nu fac decât să reflecte actualitatea politică americană controversată a ultimilor ani, alegându-și tabăra când se ajunge la conflicte și situații precum protestele Black Lives Matter sau moartea lui George Floyd, care au zguduit SUA în ultimii ani.