Mi-am încheiat – de nevoie – binge-reading-ul de care începusem să vorbesc săptămîna trecută cu un roman al lui Florin Chirculescu.
Nu cu cel mai recent, Solomonarul, în care personajul central este Mihai Eminescu, un personaj riscant pentru orice scriitor (de-aia aș fi vrut să văd cum l-a tratat Chirculescu), ci cu romanul său anterior, Greva păcătoșilor sau Apocrifa unui evreu. Cum Greva… are peste 1.100 de pagini, așteptam un moment potrivit pentru lectura lui, iar cartea stătea de nesuferit de multă vreme pe raft.
Pe Florin Chirculescu îl citesc cu plăcere de la începutul anilor 1990, de pe vremea cînd semna cu pseudonimul Sebastian A. Corn. A debutat în reviste cu profil SF (în „Jurnalul SF“ îi descopeream sistematic texte mai lungi sau mai scurte), dar nu a fost niciodată un autor de science-fiction în sensul clasic al termenului. E un scriitor inteligent și imaginativ, greu de încadrat în subgenurile tradiționale. În februarie 1996 criticul și prozatorul Ion Manolescu publica în „România literară“ Un manifest postmodernist în care vedea revigorarea prozei românești sub semnul unui postmodernism de tip mediatic, adecvat noii sensibilități din epoca digitală, și îi enumera printre autorii reprezentativi ai acestei tendințe pe Thomas Pynchon, Salman Rushdie, John Barth, Milan Kundera. În literatura română nu vedea decât trei autori racordați la noua sensibilitate: un misterios nenumit, apoi Mircea Cărtărescu și, în fine, Sebastian A. Corn, pe care Manolescu miza cu încredere, deși puțină lume din afara cercurilor SF auzise de el. Avea dreptate. Așa cum au dreptate și cei care percep la Chirculescu/ Corn un filon pynchonian.
Dar, lăsând teoria la o parte, Greva păcătoșilor e un roman captivant. Cu intrigi, conspirații, istorie mistico-orientală (unul din cele două planuri ale cărții se desfășoară în anul morții lui Mahomed, profetul musulman, el însuși personaj al romanului), realitate românească actuală prezentată dinamic, în priză directă (o grevă mereu amânată a medicilor din România), obsesia ascensiunii pe vârful Nanga Parbat ce îi bântuie pe cei doi frați – personajele principale, un medic și un agent al unui serviciu secret de informații – , legați prin fire nevăzute de medicul evreu al lui Mahomed din anul 632, mitul recurent al lui Parsifal, o carte misterioasă, descoperită mereu pe bucăți… și încă multe alte fire și personaje și bucăți de țesătură pe care, oricât ar părea de improbabil, autorul le leagă într-un tot coerent, reușind concomitent să spună povestea și să vorbească despre ea. Greva păcătoșilor e un tur de forță, se citește cu sufletul la gură, ca un roman de aventuri – ceea ce și este, dar nu întru totul –, ca un thriller, deși nu e tocmai un thriller, pare destinat unui public larg – și este, dar oferă, de asemenea, multă substanță și mult substrat cititorilor rafinați ori pretențioși; e o carte în care autorul construiește o lume, chiar două, și în același timp le subminează. Și e o carte care, precum toate cărțile bune, precum romanele menționate și săptămâna trecută, e de recitit.
Astfel am ajuns să meditez – un pic polemic – la starea literaturii române contemporane și la felul în care ea împlinește sau nu așteptările cititorilor autohtoni. Așadar, în decurs de 10-12 zile am citit patru romane românești apărute în ultimii ani. Romane de autori diferiți, din generații diferite, cu stiluri diferite, cu cărți de dimensiuni diferite: de la 200 la peste 1.000 de pagini. Le-am citit cu încântare pe toate. Și nu cred să existe cititor autohton, oricât de pretențios, care să nu se bucure de lectura vreuneia – a oricăreia – dintre ele. Ce-i drept, am vorbit aici de autori care, în mare majoritate, au fost traduși și remarcați și în străinătate. Despre Florin Chirculescu nu știu sigur dacă e așa – deși aș risca să spun că Greva păcătoșilor ar avea succes peste granițe, în special în spațiul nord-american –, dar Florin Lăzărescu, Bogdan-Alexandru Stănescu și mai ales Gabriela Adameșteanu au cărți traduse sau în curs de traducere la edituri din spații culturale cu tradiție. Au deja un public în afara granițelor. Și atunci de ce aș crede că scriitorii români nu știu să scrie pentru cititori? Nu e mai probabil ca problema să fie la celălalt capăt al liniei de comunicație?
Dar aici situația e mult mai încâlcită, iar un răspuns just e la fel de greu de descoperit ca o librărie într-un orășel românesc de provincie.