Autovalidarea unui critic vine din practicile meseriei pe care și-a ales-o. Nu poți fi critic teatral sau încetezi să mai fii parte a acestui corp profesional dacă nu urmărești spectacole, nu scrii despre ele, nu dezbați pe teme de estetică scenică. Dacă nu faci activitățile enumerate, de multe ori încă și altele, atunci te declasezi singur.
E, într-un fel, ca în sport: în lipsa exercițiului continuu, te deprofesionalizezi. Nu mai ai repere, nu mai știi noutățile din domeniu, care sunt vârfurile, spre ce zone merg căutările creatoare. Criticul este componentă a circuitului teatral pe care îl închide prin examinare de specialitate.
În Occident, se scrie imediat după premieră. În SUA, cronica apare în ediția de a doua zi a publicației, e așteptată de creatori cu sufletul la gură. Modelul e întâlnit și în Apusul bătrânului continent, în Germania, de pildă, o platformă online de mare succes și-a luat numele chiar din această ritmicitate. Nachtkritik promovează literalmente cronica din noaptea de după seara de gală a celei dintâi întâlniri cu publicul.
Frecvența critică vine și din numărul producțiilor noi. În orașe ori țări cu zeci sau sute de teatre, numărul premierelor e abundent, iar reflectarea critică, de asemenea.
Un alt temei pentru ca o cronică să apară rapid
Cu cât mai multe spectacole vezi, cu atât îți lărgești competențele. A urmări un singur producător, un singur ansamblu, un singur artist, într-un singur loc devine o nedorită limitare profesională. A viziona creații de stilistici diferite, în țară și, obligatoriu, prin alte zări teatrale, e echivalentul unui orizont larg de meserie, o înțelegere și o raportare critică adecvată cu tendințele zilei. Dacă vrei să fii avizat, e musai să vezi multe, foarte multe spectacole, cu artiști diferiți și retorici estetice variate.
Criticul britanic Lyn Gardner îndeamnă aspiranții la această profesiune „mergeți să vedeți cât mai multe creații puteți“. Michael Bilington vedea patru-cinci spectacole pe săptămână la Londra și în împrejurimi, comentându-le în coloanele cotidianului „The Guardian“, pentru care a semnat cronici un număr impresionant de ani: 47!
În culturile teatrale concurențiale, în perpetuă dinamică, cu trupe private și angajamente temporare, spectacolele se joacă într-un alt model. Din start se estimează un număr de reprezentații, echipele de colaboratori semnează contracte care prevăd acest număr fix, iar dacă spectacolul are succes, viața lor repertorială se prelungește.
E un alt temei pentru ca o cronică să apară rapid, contribuie la cota de piață a produsului scenic, la creșterea numărului celor interesați s-o vadă. Publicul citește comentarii critice din acest motiv. Obiceiurile de spectator îl îndeamnă s-o facă spre a afla dacă merită să cumpere bilet. Să afle noutăți.
Nu există o regulă despre cum să scrii
În multe industrii scenice, dimensiunea evaluativă a criticii se exprimă și în sistemul cu stele pe care le primește un spectacol. O scară valorică de maximum cinci stele, foarte pragmatic, de clasificare și recomandare din partea unor experți. Critica înseamnă analiză și ierarhizare. O suită de afirmații argumentate, comparații cu alte producții, referințe la montări precedente, pe linia competenței investigative.
Un articol critic poate îmbrăca diverse forme. Chiar și versificat, dacă așa îți vine, dacă se potrivește pe stilistica spectacolului așezat sub lupă. Disecțiile acestea conceptuale sunt un răspuns personal, ranforsat teoretic, expus într-o manieră personală. Conținutul de idei, dar și forma în care sunt exprimate aduc rating unui comentator. Criticii au fani care-i urmăresc, care țin cont de opiniile enunțate, care intervin, dialoghează pe forumuri sau în secțiunile de comentarii online.
Regula de aur e că nu există o regulă despre cum să scrii. Forma clasică impunea aserțiuni despre autor, regizor, scenograf, coregraf, compozitor, actori. Ultimele decenii au liberalizat formatele, varietatea devenind atrăgătoare pentru cititori. A scrie despre un spectacol presupune multă creativitate și nu e recomandabil să o înfrânăm. Obligatorie, însă, în prealabil, e (re)citirea piesei, documentarea în privința autorului, a curentului, a epocii, a regizorului și colaboratorii săi. Consultarea programului de sală (vezi articolul de săptămâna trecută) pentru informații concentrate legat de echipa de creație. Dacă se scrie rapid după premieră, articolul e mai plin de emoție, e la cald. Dacă redactarea vine după câteva zile, eventual alte spectacole vizionate, e mai detașată. Un interval de reflecție nu strică niciodată. Mi-am format reflexul de a scrie rapid după creațiile care m-au convins. Mă stimulează cele foarte bune ori cele proaste; mai deloc, cele mediocre, dar scriu și despre ele. Unii nu se opresc decât asupra celor reușite. Unii nu vor să-și piardă timpul cu eșecurile rampei. Poate chiar au părăsit sala la pauză. La alții e o strategie să nu stârnească antipatii, să nu se pună rău cu artiștii. Sigur, și tăcerea poate fi o formă de sancțiune. Criticul e un filtru de percepție, așa că e în fișa postului să devii nesuferit spunând adevărul.