Si oricit m-au incintat odinioara artificiile speciale ale lui Pasolini (de pilda, faptul ca rolul Mariei indurerate este jucat in film chiar de mama lui Pasolini, iar unul din apostoli este interpretat de filosoful Giorgio Agamben, un alt tip destept foc din anturajul fascinatoriu al lui Pasolini, la vremea aceea).
Admit ca am revazut filmele cu un ochi non-teologic si excesiv estetic, iar comparatia mea a fost oarecum pervertita de estetism. Am vazut Jesus of Nazareth de vreo sapte ori in total (in vremea comunismului era o adevarata mingiiere sa poti vedea filmul acesta in taina si pe indelete), Last Temptation de vreo patru ori, iar Passion of Christ de vreo trei ori. Acum le-am revazut unul dupa altul, ca intr-un sirag de matanii de cuart. Ei, bine, dupa cum toata lumea stie, Iisusul lui Zeffirelli este cel mai clasic, inclusiv prin interpretarea mimetic gindita dupa canon a lui Robert Powell. Atit de clasic si canonic, incit pictorii amatori romani, cel putin cei din Cluj si din zona, au reusit sa amplaseze in bisericile noi de dupa caderea comunismului, imaginea lui Powell din scena Ecce Homo (in loc de icoane, acesta fiind un kitsch specific al noilor biserici)!
Un Iisus clasic deci, gindit ca avind constiinta exacta a tariei sale. Un film ca un tablou panoramic ingurgitabil din aproape toate punctele de vedere (are totusi oarecare patetism amendabil, pe ici, pe colo). Iisusul lui Scorsese este excentric nu doar fiindca regizorul preia o idee polemica din romanul lui Nikos Kazantzakis, ci si fiindca actorul titular este unul din favoritii mei, un atipic si extravagant, Willem Dafoe. Iar acest Iisus este gindit ca avind o evolutie interioara si o dobindire a constiintei sale de sine. Scenele ispitelor sint excelent realizate, de altfel. Iisus al lui Gibson, cel mai contestat, este un atlet facut anume sa reziste la tortura programatica si obstinata; este cel mai vinos si bine facut Iisus. Jim Caviezel este un actor bun, dar in hiperbola sa excesiva Gibson l-a preschimbat, pe alocuri, in caricatura. Totusi, nu mi-a displacut filmul deloc. Pentru ceea ce si-a propus Gibson, pentru lectia de anatomie legata de patimile lui Hristos (si atita tot), filmul este ilustrativ in sensul picturii flamande, fiindca doar acolo apare trupul atit de chinuit, infectat si maltratat tendentios.
In paranteza fie spus, Gibson este destul de influentat pe alocuri de Scorsese (chiar daca acest lucru nu devine vizibil decit la vizionarea celor doua filme unul dupa altul). Si perspectiva asupra lui Iuda este diferita la cei trei regizori: la Zeffirelli avem de-a face cu un Iuda doritor ca invatatorul sau de duh sa aiba sanse sa isi explice mistica in fata Sinedriului; la Scorsese, Iuda (interpretat foarte bine de Harvey Keitel) este ucenicul predilect al lui Iisus, caruia chiar magistrul ii cere sa fie tradat, spre a-si implini soarta. La Gibson, avem de-a face cu ipostaza exagerata a lui Iuda, bintuit de demoni, bubos, repugnant (oricum, rateul absolut al filmului consta in prestatia frumoasei Monica Bellucci, ca nuca-n perete). Intru totul izbutita in cele trei filme este atmosfera de epoca, cu toate ingredientele ei (de la peisajele marocane si tunisiene, la vesminte, coafuri, banchete fastuoase sau smerite etc.).
Merita sa fie revazute filmele cele trei unul dupa altul.