Spre sfârșitul lunii august activistul Valeriu Nicolae a publicat în „Libertatea“ un text critic despre Copilăria lui Kaspar Hauser de Bogdan-Alexandru Stănescu, un roman construit din povestiri cu protagonist comun, apărut în 2017, premiat, elogiat, tradus și, desigur, comentat – doar că niciodată ca până acum.
Adică până la textul domnului V. Nicolae, intitulat „Cine sunt «borâți», violenți, obsceni și arată ca niște «șobolani». Pasaje din cartea unui apreciat scriitor român contemporan“. Foarte diferit de toate comentariile apărute până acum la cartea lui B.-A. Stănescu, textul respectiv denunță un rasism – poate neconștientizat, poate neintenționat, poate cultural, dar, oricum, un rasism vădit și visceral al cărții, a cărui țintă centrală pare a fi etnia romă. Rasism al cărții, nu al autorului, are grijă să ne avertizeze domnul Nicolae. Și totuși nu poate să nu se întrebe cum de a putut fi premiată o carte în care – scrie el – „«țiganii», «balaoacheșii», cei cu pielea întunecată sunt descriși în scene de o violență extremă ca suboameni“. Mai mult, „cum de o asemenea descriere a peisajului uman, în care țiganii, negricioși, sunt în mod sistematic la limita bestiei, un fel de semioameni, nu a deschis nici o dezbatere? Cum de a fost premiată, fără să fie discutat acest aspect?“.
Întrebările sunt sau par a fi (o să revin) legitime și, cum era normal – ceea ce arată că societatea românească este totuși normală –, articolul a stârnit nenumărate reacții, polemici, replici și contrareplici, inclusiv ale autorului articolului și ale autorului romanului. Tema este una sensibilă atât social, cât și cultural. În plus, stilul și conținutul articolului lui Valeriu Nicolae reușesc să atingă (sper) niște coarde sensibile în fiecare dintre noi și, așa cum propunea chiar Domnia-Sa, să deschidă o discuție care până la urmă tot trebuie să fie purtată. O discuție care, de altfel, s-a mai purtat în epoci, locuri și contexte diferite. De fapt două discuții, aici asociate: despre etniile defavorizate și despre libertatea artei.
În spațiul societății românești problema comunității rome și a imaginii ei în sânul majorității e una sensibilă, veche (boală lungă) și adesea băgată sub preș. Aici domnul Nicolae are meritul că, după cum spunea el însuși, deschide discuția; pe de altă parte, are și inteligența de a porni de la o carte cu impact la public, mai ales la cel intelectual, educat și implicat, care are capacitatea, disponibilitatea și discernământul necesare pentru a purta această discuție.
În zona artei scrisului tema este iarăși una veche și sensibilă: cât de liberă e literatura, cât de liber e scriitorul? Există sau nu teme tabu? Se poate scrie despre orice și oricum? Noi, cititorii, putem accepta și asimila fără tresăriri o scriere rasistă, pornografică sau crudă și violentă dincolo de limitele suportabile ale cruzimii?
De mai bine de un secol scriitorii s-au obișnuit (cu mici pauze, mai ales în Europa de Est) să creadă că acolo unde este literatură, nu există limite, că pot scrie despre orice și oricum, că pot scăpa nevătămați, nesancționați, ba chiar premiați. Numai că în lumea contemporană lucrurile se schimbă accelerat, iar România nu avea cum să fie ocolită de schimbare. Chiar dacă mai discutăm despre autonomia esteticului și prelungim de un secol și jumătate polemica „artă pentru artă“ versus „artă cu tendință“, tipul de lectură și de interpretare etico-emoționale, ilustrate de textul lui Valeriu Nicolae, sunt tot mai populare. O asemenea lectură e justificată dintr-o anumită perspectivă, a cititorului implicat și afectat moral și emoțional (aici de aparenta perspectivă depreciativă asupra etnicilor romi), și nejustificată dintr-o altă perspectivă, cea a scriitorului/ artistului refractar la orice intruziune în spațiul său creativ liber. În timp, prevăd că fractura dintre cele două viziuni și tabere se va căsca și mai tare. S-a văzut deja în conținutul replicilor și contrareplicilor lansate în ultimele săptămâni. Prevăd o ascensiune a „lecturilor sensibile“ și o repliere precaută a scriitorilor, chiar dacă acum mulți dintre ei au intervenit în favoarea lui B.-A. Stănescu.
Vin vremuri grele pentru scris – chiar și la noi. Domnul Nicolae a deschis o cutie a Pandorei pe care, dacă nu era el, mai devreme sau mai târziu tot o deschidea cineva în România, pentru că altcineva a deschis-o mai demult în Occident. Și da, Domnia-Sa are, într-un fel, dreptate: trebuie să discutăm. Doar că nu e prea clar despre ce: despre romi sau despre literatură?