La opt ani, Bradley Cooper i-a cerut lui Moș Crăciun o baghetă. Nu una magică, ci una dirijorală, după ce văzuse un desen animat din seria Disney cu Tom și Jerry, în care motanul coordona o orchestră filarmonică. Bețișorul acela ce nu depășea câțiva centimetri a rămas vreme îndelungată una dintre jucăriile preferate, declară în toate interviurile privitoare la Maestro (2023).
Pentru personajul propriu-zis s-a documentat temeinic. A urmărit înregistrări video cu Leonard Bernstein, a citit cărți de istoria muzicii și muzicologie. A lucrat la accent cu Tim Monich, antrenor specializat în această posibilitate a vocii actoricești, pentru a imita inflexiunile tipice. A lucrat luni întregi câte opt ore, câte cinci zile pe săptămână, pentru a se impregna de ticuri, pauze, ritmul vorbirii. Pentru verificare, vorbea cu membrii familiei lui Bernstein (copiii), cea mai credibilă probă.
Iar pe platourile de filmare a decis că e mai indicat, fiind și regizorul producției, să păstreze pronunția, pentru a-i fi mai ușor să parcurgă trecerile din spatele în fața aparatului de filmat, de la postura de regizor la cea de interpret. Când cineva este ales pentru un personaj public, una dintre condiții este asemănarea fizică: fizionomia, înălțimea, alura. Bradley Cooper a recurs la machiajul prostetic în privința înfățișării, ceea ce adăuga între două și cinci ore de muncă activității zilnice.
Fiind vorba de gestica dirijorală, actorul a vizionat aproape toate videourile cu Bernstein, însă nu i s-a părut de ajuns. A apelat la doi dirijori americani de marcă, Gustavo Dudamel și Yannick Nézet-Séguin, care l-au sfătuit în această direcție.
Capacitatea de metamorfozare
Meryl Streep a jucat-o pe Doamna de fier în 2011. Pentru a deveni Margaret Thatcher, o figură foarte cunoscută din programele de știri ale televiziunilor, a avut mult de lucrat ca interpretarea ei să fie foarte aproape de imaginea publică a politicienei care a ajuns prim-ministru al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord într-o vreme de criză economică deplină. Și care și-a asumat măsuri extrem de nepopulare, dar justificate decizional, pentru a reașeza insula pe linia de plutire.
Principala metodă a fost urmărirea discursurilor acesteia din Parlament. Mai întâi ca simplu spectator, cu atenție la toate detaliile vorbirii, la expresiile corporale, la tot ceea a ce o definea la nivel individual. Treptat, vorbind odată cu Thatcher, ca într-un dublaj, pentru a-și însuși nuanțele specifice. Printre multele calități pe care le are, capacitatea de metamorfozare e printre cele esențiale.
Meryl Streep poate deveni oricine vrea ea. A face accente a învățat relativ ușor, a mai demonstrat-o și în alte producții cinematografice. La Thatcher, o altă provocare a fost postura, actrița avea nevoie de masaje după filmări, mai ales la coloană. Un alt unghi al abordării a fost legat de vârsta personajului, de transformările corporale pe care le presupune. I-a reușit și asta. Și încă foarte bine!
Dedublarea să fie completă
Daniel Day-Lewis a fost memorabil în Abraham Lincoln (2012), în filmul lui Steven Spielberg. E genul de actor care se impregnează de personaj, care se pregătește timp îndelungat și își însușește în asemenea grad partitura încât ajunge să se suprapună cu eroul. În cazul menționat, a ezitat 10 ani până să accepte rolul.
Regizorul i-a propus o primă variantă în 2003; a citit scenariul, dar nu l-a interesat. Șase ani mai târziu, Spielberg a reluat discuția cu o nouă versiune, a fost din nou refuzat; au mai trecut câțiva ani până când, finalmente, Day-Lewis și-a dat acordul. Artistul a avut nevoie de un an de zile pentru a se documenta și a gândi cum să-l portretizeze cât mai bine pe autorul amendamentului 13 din Constituția SUA, abolirea definitivă a sclaviei.
Adesea interpreții acceptă să se îngrașe ori să slăbească pentru a se apropia cât mai mult de model. Înalt și slab, ca Lincoln, Day-Lewis a pierdut totuși câteva kg pentru ca talia să fie cât mai apropiată de a prototipului. Cei câțiva centimetri, puțini, diferență de înălțime, nu au mai contat. Problematică a fost găsirea celei mai potrivite rezolvări pentru voce. A citit enorm – biografiile, presa vremii, lucrările pe care le-a scris Lincoln însuși. A petrecut ore în șir analizând fotografiile în care apare fostul președinte, cu atenție, în așa fel încât să poate trece dincolo de trăsăturile fizice. A imaginat o voce potrivită personajului. A călătorit prin locurile legate de activitatea lui Lincoln, pentru a se îmbiba de viața lui.
În privința vocii, se pare ca Lincoln avea un timbru dominat de acute. Nu existau la data aceea soluții tehnice de captare sonoră, așa că singurele indicii proveneau din ce s-a scris despre. O vagă nazalizare și un mix de accente de Indiana și Kentucky au completat însușirile vocalității. Pe platouri a rămas tot timpul Lincoln, inclusiv regizorul i se adresa cu „Domnule președinte“, pentru ca dedublarea să fie completă. Iar conectarea să fie susținută, continuă.
Dedicarea lui Day-Lewis a fost atât de puternică, încât se ocupa singur, cu un ajutor minimal, de înfățișarea pe care o vedem pe ecran. În fiecare zi de filmare își aranja părul și barba, erau naturale, considera și asta parte a construcției de personaj.
După ce Lincoln a fost lansat și a înregistrat succes, Daniel Day-Lewis n-a mai făcut nici un film timp de cinci ani. A fost intervalul de care a avut nevoie ca să se desprindă de președinte.