S-ar putea spune că odată cu apariția unor francize SF & Fantasy s-a creat și contexul apariției unor subgenuri muzicale proprii. Odată cu Harry Potter, amintește „The Guardian“, apare wrok-ul (adică wizard rock), Doctor Who – trock-ul (Time Lord rock), Star Wars a dus la apariția jizz music. Prin urmare, era firesc ca și Dune, foarte popular azi după apariția prealăudatului film al lui Denis Villeneuve, Dune: Part 2, să își aibă propriul soundtrack.
De la apariția sa, în 1965, romanul Dune al lui Frank Herbert s-a dovedit a avea un covârșitor impact asupra culturii populare. Și, încă de la lansare, s-a dovedit a fi o majoră sursă de inspirație pentru generații de muzicieni, de la rockul progresiv din anii ’70s și ’80, la metaliști de prestigiu precum Iron Maiden, trecând cam prin orice altceva, de la artiști underground pop la Fatboy Slim.
Când, în 1974, cineastul Alejandro Jodorowsky punea la cale legendara adaptare a romanului Dune, se gândea ca fiecare planetă din carte/ film să aibă propria ei muzică, realizată de artiști sau trupe extrem de diferite precum Mike Oldfield, Pink Floyd sau Magma. Acest soundtrack, la fel ca și filmul lui Jodorowsky, nu avea să existe niciodată. Cam în aceeași perioadă, Steve Harris, liderul viitoarei formații Iron Maiden (care probabil are cele mai multe melodii inspirate din opere literare din istoria trupelor rock), se delecta cu romanele lui Frank Herbert. Zece ani mai târziu, în 1983, pentru albumul Piece of Mind, Harris avea să compună o celebră piesă inspirată din Dune. „La început, mă gândeam doar că Dune ar putea deveni un film incredibil“, spunea Harris mai târziu. „Când am compus piesa, rifful aproape mi-a evocat ceva legat de deșert și de aici mi-a venit ideea ca versurile să se inspire din roman“.
Piesa a apărut sub titlul de To Tame a Land fiindcă Frank Herbert, prin avocații lui, le-a refuzat dreptul de a folosi numele cărții, printr-un mesaj de-a dreptul insultător: „Lui Frank Herbert nu îi plac formațiile rock, mai ales cele hard rock, și îndeosebi formații gen Iron Maiden“.
Ironia sorții face ca în exact aceeași perioadă, David Lynch să realizeze prima adaptare cinematografică a romanului Dune. Regizorul, dorind să facă „un anti-Star Wars”, apela, pentru coloana sonoră, la serviciile formației rock Toto, în vogă în epocă. Cei de la Toto au lucrat cu The Vienna Symphony Orchestra pentru o muzică foarte diferită de muzica lor obișnuită, în vreme ce David Lynch îi bombarda cu înregistrări ale simfoniilor lui Dmitri Șostakovici. Tema filmului a fost compusă și interpretată de alt celebru muzician prog, Brian Eno, iar soundtrack-ul acestei producții a devenit definitoriu în canonul Dune.
Steve Harris și Iron Maiden au fost un bun exemplu pentru alți muzicieni hard rock și heavy metal, Dune devenind, în opinia revistei „Metal Hammer“, „epopeea favorită a metaliștilor“. O mulțime de artiști de gen s-au lăsat inspirați de-a lungul ultimelor patru decenii de romanul lui Frank Herbert și/ sau de filmul lui David Lynch, dar și de jocurile video influențate de acestea. Printre cei mai populari, Blind Guardian, de obicei adeptă a fanteziei eroice, vorbește despre Dune în piesa Traveller in Time, de pe albumul lor Tales from the Twilight World (1990), în vreme ce cu pustiurile nesfârșite ale planetei Arrakis par să fi rezonat într-un mod aparte mulți muzicieni stoner rock (subgen muzical ai cărui practicieni au o preferință aparte pentru tripuri psihedelice), precum Sleep al căror album (și piesă) Dopesmoker nu își ascunde deloc sursa de inspirație. „Obișnuiam să fumăm marijuana și să citim tot felul de cărți SF demente. Dune era una dintre acestea. Tot ce se scria acolo despre drogul ăla numit Mirodenie era exact pe mintea noastră“, explică Matt Pike, chitaristul Sleep.
În metalul dur există formații care și-au luat inclusiv numele din Dune, precum Dvune (cvintet franco-scoțian) sau Shai-hulud. Altă trupă, Necropanther, a creat un album conceptual, Eyes Of Blue Light, bazat pe romanul lui Herbert, în vreme ce Fear Factory și-au botezat albumul Fear Is The Mindkiller, celebra mantră preoteselor Bene Gesserit. Exemple din lumea rockului ar fi nenumărate.
Însă influența Dune se simte asupra muzicii în ansamblu. De exemplu, albumul de debut al artistei pop canadiene Grimes se numește Geidi Primes (după numele planetei antagoniștilor din carte) și este un album concept bazat pe Dune, cartea și filmul. La fel, francezul Richard Pinhas, cu albumul Chronolyse. Soții Alain Neffe și Nadine Bal, care practică un soi de minimal wave music, evoluează sub numele de BeNe GeSSeRiT încă din anii ’80.
În fine, Dune a fost o uriașă sursă de inspirație și pentru unul dintre cei mai mari și mai influenți pionieri ai muzicii electronice, germanul Klaus Schulze. Acesta, decedat în 2022, s-a lăsat inspirat de romanul lui Frank Herbert de-a lungul carierei sale, rezultând albumul Dune (1979) și ultimul lui disc, Deus Arrakis, lansat după dispariția muzicianului. Înainte de moarte însă, Schulze a colaborat cu Hans Zimmer la coloana sonoră a adaptării Dune semnată de Denis Villneuve.