Sau pentru bretonul lui de la 20 de ani, pentru ochii mari, bluzele marinaresti si aerul mucalit.
Pentru amicitia cu Marcel Carne si filmele pe care le-au facut impreuna (Le Quai des brumes, Les Visiteurs du soir sau Les enfants du paradis), pentru replica minunata „Ne dites pas non, vous avez souri” („Nu spuneti nu, ati zimbit”) si pentru figuratia din Atalante al lui Jean Vigo sau L’age d’or al lui Bunuel. Pentru ca a publicat prima carte de poeme la 46 de ani si-apoi orice copil care s-a indeletnicit cu franceza a invatat „Pour faire le portrait d’un oiseau” sau „Notre Pere qui etes aux cieux”.
Pentru ca scria „spre placerea multora si enervarea citorva”. Sau poate pentru ca fara el n-am mai fi avut Les feuilles mortes, The falling leaves si cele 600 de variante ale lui, pentru ca monsieur Jacques era bun prieten cu pisicile (negre, vargate, dar mai ales maidaneze) si cu fotografii, de la Brassai la Doisneau, Izis si Willy Ronis. Prieteniile astea, la fel ca cele cu Picasso sau Miro, au dat multe volume de „corespondente” intre text si imagine. Pentru ca a scris carti pentru copii. Pentru ca a facut colaje desantate (preferatul meu e autoportretul „En menine”).
Pentru ca a fost cel mai de incredere complice al Parisului, iar Parisul ii intoarce acum favoarea, organizind in salile primariei prima expozitie pariziana dedicata scriitorului. Fotografii de la 1900, manuscrise, interviuri, cintece, fragmente de film – de vazut pina in ultima zi din februarie 2009.
Oare in care februarie o sa faca si primaria Bucurestilor o expozitie despre scriitorii ei? Va fi an bisect?