Citi dintre acesti enoriasi ai socialismului victorios au prestanta, detasarea si educatia pe care le au nobilii din nastere, calitati indispensabile administrarii valorilor materiale?
Si citi dintre „boierii” scapatati, reintorsi la vatra stramoseasca, au puterea sa se salte din namolul tranzitiei la statutul de odinioara, cu amendamentele secolului curent? La fel se intimpla si cu cite un rocker ce-a sarit dincolo de conditia lui: devine o caricatura, un rateu, o gluma.
Poate ca nici o arta n-a izbutit, de-a lungul istoriei, ilustrarea conceptului de „damnare” asa cum a facut-o muzica rock. Sigur, nu toti damnatii rockului sint artisti in plinatatea definitiei. Multi se comporta insa ca si cum ar fi. Mimetismul e devastator, banii fac ravagii asupra psihicului fragil, adulatia multimii le da unora senzatia ca sint intruchipari ale lui Christos ori vreunui maha-deva-dip, excesele erotice deturneaza impulsul creativ. Egolatria distruge omenia, e un truism cu afisare in spatiul public, televizual sau numai in cluburi oarecare… Putini dintre cei atinsi de boala supradimensionarii eului au reusit sa revina la normal. John Lennon a fost unul. Dave Gahan altul. Iar acum pare sa-si fi revenit Axl Rose, solistul vocal care deraiase penibil acum vreo 15 ani…
Guns N’Roses au insemnat o mare gura de oxigen pentru rock’n’roll, in momentele cind genul parea ca va sucomba sub povara propriei glorii. Miracol n-a fost, ci o buna stiinta a businessului, plus energie, plus tone de echipament si, neindoielnic, transpiratie girla. Vedeti, nu pun la socoteala talentul fiecarui component, fiindca oricare putea fi inlocuit de altcineva, cum s-a si petrecut. Slash, de buna seama, transmite mult feeling cu chitara, dar nu indestul ca sa aiba o cariera solo meritorie, comparabila cu a unui Steve Vai, Joe Satriani sau chiar Yngwie Malmsteen. Solourile sale sint foarte lipicioase la inima, in anumite momente. Nu mai mult decit atita. Vocea lui Axl are – hai sa comit o metafora – asprimea Westului salbatic. Versurile sale fac priza la real, insa n-au violenta celor scrise de Mustaine pentru Megadeth, nici poezia metallica impusa de Hetfield… Duetul Axl-Slash construia farmecul grupului. Separarea le-a justificat mofturile si-a spulberat iluzia. Explicatiile inutile n-au satisfacut milioanele de fani. Fani al caror devotament ferm n-a induplecat totusi pe cei doi sa refaca grupul. Punct in favoarea lor.
Timpul s-a scurs. Avem azi un nou disc sub titulatura Guns N’Roses: Chinese Democracy. In fapt, e proiectul si realizarea personala a lui W. Axl Rose. Muzicienii colaboratori au fiecare un trecut onorabil. Pe cont propriu, ca Bumblefoot, sau in trupe bine cotate, ca Robin Fink de la Nine Inch Nails. 14 piese dense, lucrate fara compromis, dau senzatia ca asculti un grup in cea mai buna forma. Textele nu depasesc aria temelor recurente rockului, dar problemele insolubile reclamate de Axl in strafundul personalitatii sale pot fi tratate lejer cu ironie. Pasajele solo instrumentale induc regretul perioadei glorioase. Pacatul acestui disc? E prea elaborat sa fie rock pur si prea comun orchestrat sa fie inovator. Insa, aproape impecabil inregistrat, te cucereste de cite ori il asculti.
Cucerire inofensiva ca marfa piratata de chinezi…