Pe 14 aprilie 2024, la casa de discuri Chandos a apărut un album dedicat creației pentru orchestră de coarde, datorat prolificului ansamblu Sinfonia of London, dirijat de John Wilson, în care prima lucrare e Octuorul op. 7 în do major de George Enescu, una dintre cele mai impresionante capodopere din istoria universală a muzicii de cameră.
Discul e completat de alte două capodopere: Harmonies du soir op. 31 (1924) de Eugène Ysaÿe și Concerto for String Orchestra (1948) de Graźyna Bacewicz, lucrări care permit orchestrei londoneze să-și desfășoare calitățile interpretative remarcabile.
Peste interpretarea celor din Sinfonia of London plutește un parfum ușor recognoscibil de fin de siècle, cu glissandouri delicioase și un romantism ponderat, care dau un magnetism special atât în Octuor, cât, mai ales, în poemul marelui violonist și compozitor belgian, pe care Enescu l-a admirat enorm. Mergând într-o zi să-și vadă idolul în culise după un concert, maestrul i-a spus: „Dacă vrei să cânți ca mine când vei fi de vârsta mea, nu fi anahoret! Trebuie să mănânci tot din farfurie!“.
Dincolo de anecdotică, e emoționant de observat că în 1924, anul finalizării acestei Harmonies du soir pentru cvartet/ orchestră de coarde, Ysaÿe a scris și celebra colecție de șase sonate pentru vioară solo (op. 27), fiecare dedicată unui instrumentist eminent dintre contemporanii săi, cu superba Sonată în D minor „Ballade“ dedicată chiar lui George Enescu. Cât despre magnificul Concerto pentru coarde de Graźyna Bacewicz, un „brandemburgic“ modern, inspirat de Handel și Bach, de un viril neoclasicism, nu mă pot opri să nu mă gândesc la toată grija cu care e tratată în Polonia creația acestei prime doamne a componisticii lor. În timp ce în România, peste muzica lui Enescu se așterne lent praful uitării.
„Să nu crezi vorbe deșarte“
Enescu finalizează partitura Octuorului pe 5 decembrie 1900. Are 19 ani și a fost un an complicat pentru el. În ianuarie îl cunoaște pe Max Bruch, după care, în februarie, va interpreta pe scena sălii Colonne concertele de Beethoven și Saint-Saëns, stârnind o admirație unanimă. Și compozitorul va fi aplaudat pe 22 februarie la Nouveau Théâtre de Paris, odată cu premiera la Sonata a II-a pentru pian şi vioară în fa minor op. 6, în care Enescu îl va acompania pe bunul său prieten Jacques Thibaud la vioară. Alfredo Casella scria atunci că Enescu e „destinat unui succes strălucit“.
Tot cu Thibaud va cânta, cu acompaniamentul Concertelor Colonne, Dublul de Bach, pe 15 martie. E deja o vedetă a Parisului. În aprilie are șase concerte la Ateneul Român, în care își va prezenta în primă audiție Fantezia pentru pian și orchestră (1898), alături de Theodor Fuchs și Orchestra Societății Filarmonicii Române, cu care pe 15 aprilie își va dirija și Pastorală – fantezie pentru orchestră mică.
Pleacă apoi la Cracalia pentru a-și revedea familia, are nevoie de aerul de acasă pentru că e tulburat sufletește: tânărul muzician trăiește prima decepție amoroasă, declanșată de frumoasa Ella Bengescu, căreia îi dedicase cu doar câteva luni înainte, în noiembrie, un minunat Souhait, pentru voce și pian, pe versurile proprii. Frumoasa fiică a ministrului Alexandru Bengescu și a lui Zoe Rosetti, doamnă de onoare a reginei Elisabeta, îl anunțase la sfârșitul lunii aprilie că se mărită cu fiul generalului Băicoianu. Enescu e devastat, dar mama compozitorului intervine prompt: „Să nu te obosești și să nu te superi deloc, că așa sunt fetele. Să nu crezi vorbele deșarte și să nu suferi de niște nimicuri. Poate e mai bine așa!“, îi scrie Maria Enescu.
Alinat, tânărul îi scrie de la Mihăileni prințesei Bibescu, în 28 mai: „Ce încântare să ai o mamă care, când te simți abătut și crezi că n-o să te mai ridici niciodată, e totdeauna în stare să te mângâie! Sunt cu totul altul decât la plecarea din Paris!“.
Se va întoarce în capitala Franței cu o frenezie creatoare nebună. Din această perioadă datează mai multe schițe fără număr de opus, melodii care prefigurează Sept Chansons de Clément Marot op. 15 sau Simfonia de cameră op. 33, și începe o compoziție pentru două cvartete de cameră cu număr de opus 7, dedicată lui André Gedalge.
Nu vom ști niciodată dacă lirismul dureros al părții a treia, Lentement – „un soi de nocturnă“, cum a definit-o însuși Enescu – are vreo legătură cu dezamăgirea amoroasă a tânărului compozitor. Ştim cu siguranță că Octuorul este prima sa capodoperă.
Capodopera
Enescu și-a finalizat Octetul în decembrie 1900. A fost publicat cinci ani mai târziu, dar a trebuit să aștepte până în 1909 pentru a fi interpretat în premieră la Paris de cvartetele de coarde Geloso și Chailley – fiul lui Édouard Colonne l-a găsit „oribil de frumos“. Partitura urmează exemplul celebrului Octet în mi bemol major op. 20 (1825) de Mendelssohn, tratând ansamblul mai degrabă ca pe o mică orchestră de coarde decât ca pe două grupuri separate de patru instrumentiști. Când Enescu a scris o prefață la noua ediție a Octetului său, în 1950, a autorizat interpretarea acestuia de către o orchestră de coarde completă, „cu condiția ca anumite pasaje cântate, adică foarte melodice, să fie date soliștilor“. El a lăsat la latitudinea dirijorului să decidă exact unde să desfășoare pasajele solistice. Din cauza naturii esențialmente simfonice a acestei lucrări și a complexității scrierii părților, Enescu a dirijat uneori chiar și versiunea originală de muzică de cameră pentru o mai mare siguranță, așa cum a făcut în concertul de la Paris, de pe 25 mai 1910, pentru Société Musicale Indépendante, înființată de prietenul Ravel în scopul promovării muzicii noi.
Geniul lui Enescu se regăsește din plin în tratarea structurii ciclice neobișnuite a acestei compoziții, una aparent imposibilă. Conceptul formal de bază implică prezentarea simultană a două niveluri structurale diferite: pe de o parte, întreaga piesă poate fi văzută ca o singură formă de sonată, în timp ce, pe de altă parte, poate fi interpretată ca o succesiune de patru mișcări contrastante, ca într-o simfonie, dar prezentate fără întrerupere. Enescu și-a împlinit visul, pe deplin la înălțimea provocărilor pe care și le-a propus, deși în realizarea acestui pod suspendat a trecut deseori prin stări de descurajare, după cum își amintea în convorbirile cu Bernard Gavoty: „Mă istoveam căutând să țin în picioare o bucată muzicală articulată în patru segmente atât de lungi, încât fiecare risca să se rupă din clipă în clipă. Un inginer azvârlind peste un fluviu întâiul său pod suspendat nu simte mai multă neliniște decât simțeam eu când îmi înnegream hârtia liniată“.
Versiuni
Din fericire, am crescut cu vinilul Electrecord din anii ’80 al lui Constantin Silvestri, care înghesuia Suita „Săteasca“ și Simfonia de cameră, o reeditare din 1950; după care am avut șansa să mă bucur la Iași de superba versiune a cvartetelor Voces și Ad Libitum, gândită de remarcabilul violonist Bujor Prelipcean, în 2008, în sala vechii filarmonici. Varianta pe CD pentru orchestră de cameră a lui Gidon Kremer, realizată la Nonesuch, în 2001, a fost mult timp idealul meu; în trecerea anilor, m-am bucurat de înregistrarea Arte Nova din 1999 a maestrului Cristian Mandeal cu ansamblul Filarmonicii din București, cu ocazia „100 × Enescu“, turneul național al lui Cristian Lupeș cu Bucharest Festival Orchestra, și chiar de un live cu Kremerata Baltica & Gidon Kremer sub cupola Ateneului, la ediția din 2011 a Festivalului Enescu.
Întâlniri clipă, mai lungi sau mai scurte, fiecare revelatoare în felul ei, atunci când ești îndrăgostit fără rest de această muzică. Pentru mine, versiunea Chandos 2024 cu Sinfonia of London & John Wilson este una dintre ele.
George Enescu, Eugène Ysaÿe, Grażyna Bacewicz: Music For Strings
Sinfonia of London, John Wilson
Chandos, 12 aprilie 2024