Plus ca filmele romanesti – lungi sau scurte – au circulat ca niciodata prin intreaga lume – in mare parte multumita programelor organizate si finantate de Institutul Cultural Roman. Deci, da, sintem inca interesanti ca cinematografie, dovada ca si la anul vor continua aceste programe, chiar daca ICR-ului i s-au taiat banii. (De pilda, Festivalul de scurtmetraj de la Hamburg va organiza o ampla retrospectiva cu cele mai valoroase scurte romanesti din toate timpurile, drept pentru care si-a trimis in noiembrie emisarii la Bucuresti ca sa stringa marfa.)
In ce priveste lungmetrajele de fictiune insa, am avut in acest an un singur film memorabil – Boogie (r. Radu Muntean), care, dupa premiera de la Cannes din sectiunea „Quinzaine des Realisateurs”, a circulat (si a fost premiat) la mai multe festivaluri, inainte de a ajunge si pe ecranele de-acasa. In schimb, inca n-a ajuns acasa lungmetrajul de debut al lui Adrian Sitaru, Pescuit sportiv, premiat de curind la Salonic si despre care se spune ca e la fel de bun.
In salile romanesti au rulat in anul care sta sa se termine 11 filme. Dintre acestea, jumatate sint mediocre si submediocre – lucru care spune suficient de multe despre eficienta concursului de finantare al CNC si despre dificultatea comisiilor de a desparti griul de neghina –, iar aproape jumatate medii. Sa le si numim pe (sub)mediocre: Dragoste pierduta de Petre Nastase, Supravietuitorul de Sergiu Nicolaescu, Poveste de cartier de Theodor Halacu-Nicon, Legiunea straina de Mircea Daneliuc si neuitatul Dincolo de America de Marius Theodor Barna. Din fericire, in acest an s-au intilnit cu publicul si citeva filme medii – Cocosul decapitat de Radu Gabrea, Restul e tacere de Nae Caranfil, Schimb valutar de Nicolae Margineanu sau Nunta muta, debutul in regia de film al lui Horatiu Malaele. N-am reusit sa vad Un acoperis deasupra capului de Adrian Popovici (care a iesit tiptil pe ecrane), deci nu pot sa-l incadrez nicaieri. Ca sa vedeti ce bine stam, sa mai spunem ca Thomas Ciulei n-a gasit nici un distribuitor roman interesat de Podul de flori. In schimb, HBO Romania a inceput sa finanteze productia de film documentar (basca, difuzeaza filme romanesti de toate lungimile).
In tot acest timp, salile de cinema au continuat sa cada din picioare, in vreme ce publicul (mai putin ca in anii trecuti – dar asta e trendul peste tot… ) a continuat sa manince popcorn la mall-uri, singurul loc unde poate scapa de senzatia de tunel al timpului.
Pe fondul acestei discrepante intre imaginea cinematografiei romane din afara si jalea dinauntru (oricum, anul 2009 o sa fie tare, cu revenirile asteptate ale lui Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu si Catalin Mitulescu sau cu debuturile lui Radu Jude, Razvan Radulescu sau Constantin Popescu), sa vedem ce filme straine de calitate am vazut in 2008. Intr-un clasament aleatoriu, normal.
Lista scurta
» Unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vazut in acest an, daca nu cel mai bun, este In clasa/Entre les murs, de Laurent Cantet, care a adus Frantei primul Palme d’Or dupa o pauza de 21 de ani. Cu o fluenta si un ritm rar intilnite, cu o vioiciune perfect provocata de regizor si asimilata de micii actori neprofesionisti, aceasta istorie clautrofobica a unei clase de elevi arunca in aer peretii cladirii. Nu e un fel de Liceenii sau Cercul poetilor disparuti, ci societatea noastra in mic. Aici se nasc lupii tineri sau ratatii perpetui, dar tot aici se pot modela calitatile umane – prin dialog si provocare. Un film la care toti cei de la Ministerul Educatiei de la noi ar trebui sa ia notite, ca sa invete in fine ca sa fii profesor nu inseamna sa torni cu pilnia informatii in copii, ci sa ocrotesti cu mina ferma si mereu in priza.
» Un alt film memorabil al anului 2008 mi se pare Gomorra, de Matteo Garrone, care a devenit cu atit mai cunoscut cu cit autorul romanului inspirator, Roberto Saviano, a fost amenintat cu moartea de mafia din Napoli. Teoretic, filmul n-avea nevoie de un asa „marketing”, pentru ca e suficient de puternic cit sa se constituie intr-o cronica dura a vietii sub aripa intunecata a Mafiei. Citatele din filmele americane despre mafioti, folosite inteligent, pun in alta lumina relatia realitate-cinema, pentru ca intorc sensul sagetii. Tinerii din film se cred in Scarface, dar realitatea nu e film. Tinerii mor pe bune (ma rog, pe ecranul-oglinda).
» Hunger de Steve McQueen e mai inovativ decit Gomorra si, desi are tot o tema politica – fruntasii IRA, in frunte cu Bobby Sands, incarcerati si torturati in 1981 la Maze, linga Belfast –, e mai tributar artificiilor stilistice decit i-ar fi pasat lui Garrone. Unul dintre cele mai frumoase filme ale anului.
» Happy-Go-Lucky de Mike Leigh, din colectia Berlinalei din acest an. Nu stiu de ce toata lumea il considera comedie (e nominalizat la Globurile de Aur la categoria Musical/Comedie), caci, desi rizi de te strici, e un film foarte grav. Viata care e atit de trista incit singura modalitate prin care o poti invinge e sa faci misto, sa-ti cultivi un optimism disperat. Cel mai optimist lucru in film e ca, desi toata lumea se asteapta sa se termine prost, e cu happy end!! Ca-n viata? De cine depinde?
» Lake Tahoe de Fernando Eimbcke – tot la Berlin lansat si el. Un baiat care tocmai si-a pierdut tatal si a carui existenta imediat urmatoare e colorata de socul pierderii – bine, noi aflam acest lucru destul de tirziu. Altfel, e multa liniste, si multa lumina, si niste oameni spre care te indrepti instinctiv cind simti nevoia unor aliati.
» Restless de Amos Kollek – care a avut premiera tot la Berlin, dar care, spre deosebire de filmul lui Eimbcke, n-a luat nimic. Relatia dintre un tata exilat din Israel in America si fiul lui care-l uraste cu aceeasi disperare cu care-l si iubeste. Un film care-ti ramine la inima datorita franchetei lui si fortei personajelor.
» Ce as mai lua cu mine, pe loc, fara sa ma gindesc, din 2008? Gaurile cu sens din La mujer sin cabeza (de Lucrecia Martel, cel mai fluierat film de la Cannes-ul acestui an), pe Benicio „Che” Guevara, primele cinci minute din Il Divo (de Paolo Sorrentino), hit-ul Enola Gay al celor de la OMD, „in interpretarea” lui Ari Folman din Waltz with Bashir, fluenta groasa si intunecata ca petrolul a lui There Will Be Blood, isteriile lui Penelope Cruz si pe Javier Bardem (cu totul) din Vicky Cristina Barcelona.