N-am reticente la nici un fel de muzica. Sint insa zile cind nu ascult nimic fiindca am alte treburi, nu fiindca sunetele cintate ma irita. Alteori agresiunea sonoritatilor cu pretentii muzicale, pompate de mecanismul showbiz agresiv, obliga la sesiuni de tacere. Niciodata nu mi-am propus inlaturarea muzicii din sfera imediatului. Muzica insa pune un perete diafan intre noi si realitate, perete dupa care ne putem piti sau „pittisi” (ca sa fac un verb din numele unui actor care stia sa se ascunda perfect dincolo de preocuparile sale muzicale). Poti sa te prefaci ca peretele este din sticla, din lemn sau din caramizi clasice, cind nu e din beton, otel sau din sentimente degradante pentru conditia umana. Acestea din urma fac obiectul studiilor psihiatrice, sint mai consistente decit toate celelalte la un loc si nu cedeaza sub nici o lovitura, nici cu medicamente, nici cu stimulente halucinogene. Oare exagerez experienta avuta cu astfel de persoane daca scriu ca doar muzica le distruge?
Opresc aici sirul consideratiilor banale. De fapt, vream sa impartasesc in cuvinte simple bucuria pe care mi-o produce ascultarea muzicii lui Mozart. N-am avut norocul sa primesc asta deodata cu educatia. Recunosc insa ca nici o bucurie n-a fost mai plina decit aceea generata in mine de citeva fragmente mozartiene: toate ariile din Nunta lui Figaro, cele doua ore si cinci minute cit dureaza Flautul fermecat, dirijat de Karajan (altul n-am!), multe pasaje din simfonii si din concertele pentru pian. Requiemul nu ma inspaiminta si ma intreb daca ar trebui sa fiu socat de cele incriptate acolo? Niciuna dintre fibrele inimii nu ramine imobila cind orchestra articuleaza masurile de dinaintea intrarii Comandorului, in Don Giovanni. Flacarile imi inunda creierul pe finalul acelei opere, iar cruda remuscare da ocol. Cu toate astea, sentimentul meu de bucurie depaseste posibila cainta si ma regasesc la sfirsitul cumplitelor armonii tot pe mine, pacatosul. Un pic mai curatat de zgura sufletului, de grasimea mintii, de confuzia traita in viata-mi oarecare…
Am ingenuitatea sa consider Amadeus-ul lui Milos Forman cel mai bun film pe care l-am vazut si pe care il revad periodic fara sa ma satur, de fiecare data cu aceeasi incintare de parca l-as privi prima oara. Stiu replicile pe dinafara, stiu scenele pe de rost, dar ma bucur si sufar mereu cu asupra de masura in aceleasi momente, de parca as fi acolo, nu unul dintre personaje, ci toate laolalta! Cum e un spectacol de imagine si sunet, consemnez satisfactia puerila cu care am trecut de la caseta video, a n-spea mina copiata, la originalul cumparat din primul magazin de specialitate infiintat dupa 1990, apoi la dublul DVD piratat de chinezi si la dual-layer-ul gasit intr-un butic. Ma bucur ca foarte curind voi comanda blu-ray-ul anuntat in februarie. Va fi un rasfat? Sa fie!
Cred ce-a spus Arthur Rubinstein: uvertura la Figaro este cea mai frumoasa muzica din cite s-au compus vreodata! Si mai cred, ca personajul Salieri, ca prin Mozart ne vorbeste Dumnezeu!