Cred că sunt trei albanezi care să fie cunoscuți de toată lumea, foarte diferiți între ei – și de săptămâna ce s-a încheiat nici unul dintre ei nu mai este în viață.
Primul este uriașul Skanderbeg, castriotul care i-a unit pe albanezi în secolul al XV-lea împotriva turcilor, devenind eroul național al țării până și în ziua de azi. Iar când zic „uriaș“ zic la propriu: Paolo Giovio, cronicar italian și cunoscut pentru colecția sa de pălării, contemporan cu Skanderbeg, îl descrie în Elogia Virorum Illustrium ca fiind înalt, cu umerii lați și mușchiulos, iar unii istorici cred că avea până în 2 metri înălțime (pe vremea în care bărbații erau cam de 1,70).
Al doilea este liderul comunist al Albaniei, Enver Hoxha, cel care a dus țara înspre modelul stalinist și, ca în Star Trek, chiar și dincolo de asta. Vreme de decenii, Albania a fost un stat izolaționist, rupându-se și de blocul comunist, în timp ce Hoxha devenea tot mai paranoic și căuta să controleze viața fiecărui albanez. Cultul personalității și buncărizarea țării au venit la pachet până la moartea sa în 1985.
Devine aproape poezie
Cel de-al treilea îmi este drag. Ismail Kadare, figură emblematică a literaturii albaneze, balcanice și est-europene, a scris nu numai captivant, ci mitic. Frumusețea pe care o țese din realitățile dure ale istoriei se îndreaptă către trecutul Albaniei, unde te frapează legenda, totalitarismul și limbajul.
Un limbaj care are forță lirică, care devine aproape poezie, chiar și atunci când îți aruncă în față realități extrem de crude. Spre exemplu, în Aprilie spulberat, imaginile pe care le construiește Kadare îți permit să îl vezi pe Gjorg, obsedat de Skanderbeg, cum luptă împotriva regimului totalitar, între inspirațiile din folclorul albanez și operația prin care hâdoșenia opresiunii ajunge să te zgândărească pe creier.
Mit și realitate laolaltă, asta este lumea în care funcționează Ismail Kadare. Una care te umple de uimire, în care numai viitorul nu apare, căci deja prezentul și trecutul se intersectează, în care liniile se estompează și totul devine acum.
Un personaj peren mut
Asta vezi și în Generalul armatei moarte, asta vezi și în Piramida, asta vezi peste tot. Dar toate cărțile, dincolo de această legătură dintre ele, mai au una. Mai bine zis, un personaj care niciodată nu mișcă, niciodată nu vorbește, niciodată nu pleacă. O prezență continuă: Munții Balcani. Iar aici Ismail Kadare devine un cartograf, unul care ți-i prezintă și le arată sufletul.
Munți abrupți, care se uită urât la oameni, accidentați, cu orașe care vin din trecut să ne vorbească despre ce au văzut. Accidentați, sfidători, duri, acești Balcani (care, evident, nu sunt numai albanezi) sunt prezenți peste tot, chiar și când autorul nu a spus nimic despre ei.
Dar Albania lui Kadare nu este o entitate suspendată, ci vedem cum o descrie, pas cu pas, mozaicată, stratificată. În Palatul Viselor, piața agitată a orașului anonim este plin de energia unor comunități diverse. Comunități care se împacă și se despacă, se împart și se regăsesc. Comunități în care legendele sunt prezente acum, aici, în care identitățile se creează și se anulează.
Unirea dintre estetism și critică politică
O Albanie vie, asta e ce a oferit Ismail Kadare. Bineînțeles, dincolo de tehnicile narative care devin metafore: spre exemplu, visele premonitorii nu sunt doar o formă prin care autorul pregătește cititorul, ci sunt o metaforă a totalitarismului. Astfel, ele se transformă în câmp de luptă, între individul aflat în căutarea libertății și statul comunist.
Și aceasta este una dintre mărcile lui Kadare: o formă de suprarealism care te duce într-o zonă unde mărcile de recunoaștere au fost șterse, granița dintre realitate și imaginație (sau vis) se estompează până când nu mai ai siguranța a ce se întâmplă.
Povești șoptite, povești despre conflictele ce au marcat țara, altele despre cele care o marchează în contemporan, povești care nu sunt numai albaneze, povești care, în ultimă instanță, dau un sentiment al identității regionale. Balcani care unesc, despart, oferă apropiere la fel cum oferă dușmănie. Iar felul în care reușește Kadare să redea acest sentiment este ceea ce îl universalizează, mergând pe ideea de particular, dar care devine universal.
Ismail Kadare a reușit unirea dintre estetism și critică politică în literatura sa. Și pe viitor ne va aminti de faptul că lupta pentru libertate și demnitate este o constantă.