Dacă ne plângem în fiecare zi de felul în care cultura română se retrage în sine, fără să aibă nici măcar legături interne, fără să fie prezentă în cotidian, fără să fie accesibilă publicului, ei bine, ne înșelăm. Pe toate palierele de mai sus. Pentru că doamna cultură română ne este prezentă peste tot, chiar dacă e greu de văzut de obicei.
Un exemplu la îndemână sunt tramvaiele, să zic. Pentru că Iași este și orașul tramvaielor pictate. Tramvaiul scriitorilor, tramvaiul cercetașilor, tramvaiul lui Moș Crăciun, tramvaiul educației – toate se învârt printre noi, cu toate avem contact cotidian prin oraș, uneori fără să știm ce vedem. De altfel, proiectul, inițiat de Silviu Teodor-Stanciu, designer și lector dr. la UNAGE și Tiberiu Teodor-Stanciu de la Arhitectură (TUIAȘI), care până acum numără 18 vehicule personalizate astfel, are parte și de un volum bilingv ce explorează istoria de zece ani pe care o are (Iași. Istoria tramvaiului/ Tram History, traducere de Adina-Maria Simion, Iași, Editura Junimea, 2023).
După cum argumentam, cultura ne înconjoară. Și își găsește calea către public, fie și la nivel subliminal, fie și în într-o măsură minoră. Dar dincolo de asta se petrec (chiar și acum, la ceas de vară, când totul tinde să se suspende, să stagneze) și tot felul de evenimente care merg către public. Și aici mă gândesc la un alt tramvai, cel al libertății. Desenat de Dan Perjovschi, tramvaiul libertății e cel care ne vorbește nouă, ieșenilor, despre faptul că Revoluția din ’89 a început pe 14 decembrie la Iași. Iar sâmbătă, pe 6 iulie, a avut loc un tur ghidat chiar de autor. Bine, cum râdea chiar Perjo, a fost un metatur, un antitur, pentru că toată călătoria cu tramvaiul a presupus că pasagerii se aflau în el, pe când desenele erau pe exterior.
Întreaga afacere a avut loc cu ocazia unui eveniment care, din nou, a venit către public, către cei interesați. Este vorba de cea de-a treia ediție a unui colocviu ce caută să unească multe teme – SF(a), adică Societate. Film. Arhitectură. E un prilej de explorări care pornește de fiecare dată de la un film distopic (Blade Runner de Ridley Scott, din 1982 la prima ediție, Metropolis al lui Fritz Lang din 1927 la cea de-a doua, iar la cea de-a treia Portocala mecanică a lui Stanley Kubrick din 1971) spre a merge către acel (a) din numele evenimentului – arhitectură.
Astfel că de la distopia de anul acesta, de la Anthony Burgess, via ecranizarea lui Kubrick, s-a ajuns la stilul brutalist. Asta cumva în ideea lui Joseph Conrad că „credința într-o sursă supranaturală a răului nu este necesară. Oamenii de unii singuri sunt mai mult decât capabili de orice ticăloșie“. De la reeducarea prin metoda Ludovico la reeducarea omului în socialism, pe scurt despre asta vorbim.
Și așa s-a vorbit pe multiple voci, de la Dan Perjovschi (căruia refuz să îi mai fac vreo prezentare, fiind poate cel mai important artist contemporan) la Viola Rühse (de națiune tedescă, care conduce Centrul de Știință a Imaginii la Universitatea din Krems, Austria), la Emanuela Ilie, profesoară la Literele ieșene, la Anca Horvath (care profesează în Danemarca, ocupându-se de artă și tehnologie la Aalborg), artistul Matei Bejenaru de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu“ din Iași, unde predă fotografie și video, Dana Vais de la Facultatea de Arhitectură și Urbanism din Cluj – și sunt doar o parte din numele care au discutat cu cei prezenți despre relația dintre SF și a.
Dincolo de provocarea pe care o aruncă o asemenea temă, este fain de văzut cum se manifestă studenții – au fost în primul rând cei de la Arhitectură și cei de la Design. Iar organizarea a fost atât treaba studenților, cât și a lui Nely Vînău și a OAR.
Evident, vă dați seama că eterogenitatea pe care o arată fie și simpla înșiruire a vorbitorilor a fost de natură să trezească în fiecare curiozități nebănuite. Iar faptul că, deși construit academic, a fost vorba în cea mai mare măsură despre schimbul de idei ce a făcut legătura cu atât mai lesnicioasă între participanți, de orice parte a baricadei s-ar fi aflat ei. Cu alte cuvinte, s-a vorbit serios, despre totalitarism, despre estetica urâtului, despre stilul arhitectonic în sine, despre istorie, despre cum se poate conjuga mesajul filmului cu brutalismul, despre construcție și deconstrucție. Dar în același timp s-a râs, au fost jocuri între participanți și vorbitori, e ceea ce am numi un dialog – două părți care transmit de la una la alta. O con-vorbire. Despre cum binele poate fi, dar e temporar. Dar răul, odată făcut, este permanent. După cum spuneam, se întâmplă lucruri faine în Iași. Și care merită împărtășite. Sunt mici bucurii care, într-un oraș ce se pretinde a fi capitală culturală a României, chiar trebuie împărtășite.