E de ajuns sa scrie, preluind vorbele cronicarului din „The Telegraph“, ca Nothing to Be Afraid of e „cea mai amuzanta si sincera carte a lui Julian Barnes“.
Amuzanta si sincera? Firesc, doar e despre moarte. Sau despre de ce ne temem noi atunci cind ne temem de moarte – o chestiune complicata, mai ales pentru cineva care la 20 de ani se declara ateu, iar la 50 agnostic, cineva care de la 13 ani se gindeste zilnic la moarte si care, aproape jumatate de secol mai tirziu, scrie o carte despre teama asta. Ce sa faci, la ce sa te astepti atunci cind „Dumnezeu iti lipseste, dar nu crezi in el“ si cind stiinta te informeaza ca „sufletul e povestea pe care sio spune creierul siesi“? Te intorci la oamenii care iti sint aproape, scrii despre parintii tai si despre lucrusoarele pe care le pastrezi de la ei intrun sertar, despre bunici, cu metehnele si gingasiile lor, despre familia ta literara, Montaigne, Flaubert, Goethe. Toate astea pentru ca cititorul sasi dea seama ca, desi poti fi un neinfricat in ale sfirsitului, asta nu te scuteste de deznodamintul inevitabil. Stiind ca, statistic vorbind, ne temem mai mult de soareci decit de moarte, Enticlopedia propune un exercitiu (din seria celor adunate in manualul nescris al gimnasticilor imaginare): seara, inainte de somn, se construieste in minte un epitaf.
Epitaful propriu, bun de asezat pe piatra care o sa ne acopere o vreme. Al lui Barnes suna asa: „A reusit sa fie mai celebru decit se astepta… A reusit sa fie atit de fericit cit ia permis firea lui sa fie… In ciuda egoismului genelor sale, nu a reusit – sau mai degraba a refuzat – sa le transmita mai departe… Sia iubit nevasta si sa temut de moarte“. Cum ar suna, deci, epitaful dumneavoastra?