Fiindca, de fapt, el nu stie ce daune mi-a provocat. Si nici nu e de vina ca eu, obisnuit sa ascult muzica la un nivel rezonabil, am lasat potentiometrul amplificatorului acolo unde-l fixasem la precedentele discuri: cele 2 CD Live from Nowhere in Particular (2008, J&R Adventures).
Ma gindeam ce frumos e debutul lent, cu zgomotul de fond al salii de concert, cum intra apoi chitara care, sustinuta de tobe, nauceste pur si simplu perimetrul auditional. Si n-o face prin trucuri sau „cirlige“ de pacalit atentia consumatorilor. Nici nu se observa tehnica ireprosabila a celui care minuieste Gibson-ul (Standard 1958, reissue 2001!) cu fantezia si acuratetea virtuozului innascut. Ceea ce izbeste de la prima auditie este vigoarea. Felul cum cinta Joe Bonamassa pe chitara e percutant, s-a spus, asemenea unor lovituri in viscere. Blues-rock-ul stirnit de pe griful instrumentului si din beregata tinarului (implineste abia 32 de ani pe 8 mai, anul curent) are textura operelor de arta epice, e plin pina la refuz de salbaticia tinuturilor americane si are finetea culturii asimilate de arborele genealogic al familiei, urmasa emigrantilor italieni. Alaturarea asta imi da ocazia sa consemnez impresia personala distilata la capatul a nenumarate ore de auditie. Joe Bonamassa cinta la chitara asa cum o face Arturo Benedetti Michelangeli la pian: „rupe“ instrumentul! Ruperea nu consta, ca in exhibitiile lui Jimi Hendrix ori Pete Townshend, in distrugerea fizica a obiectului, ci in obtinerea unor sunete nemaiauzite vreodata, cu sau fara ajutorul modulelor adiacente generatoare de efecte, cum ar fi fuzz, tubescreamer, wah-wah etc. Ca si pianistul, Bonamassa „te ia tiris“ dupa el, te face prizonierul universului sau sonor, deloc limitat la partitura, la linia melodica de baza, la versurile ce nu denudeaza filosofie sau mitologie, ci spun povesti obisnuite genului. Vocea cu inflexiuni, de care posesorul se mira citeodata ca le descopera in sine, sunetul unui lant PA clasic (Marshall Silver Jubilee), forta expresiva ce taie rasuflarea – ce sa elogiezi la un artist care in copilarie se visa asemenea „idolilor“ Clapton, Stevie Ray Vaughan ori Jeff Beck? Cind afli ca la 10 ani captase atentia lui B.B. King, care a vazut imediat ca „posibilitatile copilului sint incredibile“, iar la 12 ani deschidea concertele acestuia si facea jam-session cu Buddy Guy, Robert Cray sau George Thorogood, ce-ti mai ramine de facut decit sa inchizi gura din care limba iti atirna de uimire? Valoarea lui Bonamassa e deasupra tuturor!
Da, rari sint artistii care isi manifesta de mici aptitudinile geniale. Showbiz-ul stie sa exploateze fara mila astfel de fiinte neformate. De cele mai multe ori le extermina fara mila. Citeodata insa promoveaza un talent de-o autentica extractie si tarie. Deloc intimplator, ultimul disc al lui Joe Bonamassa e intitulat The Ballad of John Henry (2009, J&R). Bluesul despre eroul muncitor metalurgist al Americii exemplifica mai bine decit alta partitura cum izb(ut)este Joe Bonamassa in peisajul sonor.
Asta-i piesa ce mi-a distrus difuzoarele. Sa-l reclam pe Joe la oficiul de protectie a consumatorilor?