Traducere din limba franceza de Silviu Lupescu
La intoarcerea mea la Londra, am gasit apartamentul nostru golit de lucrurile importante ce ii apartineau Laurei. Mi-am lasat sacul de voiaj si am plecat de indata la piscina. Nu inotasem de aproape o saptamina, parea ca abia mai pot sa ma misc, eram trist, iar dupa o ora aveam sa ma simt fara suflare. Am revenit fara sa mai fac, ca de obicei, al doilea dus: Laura nu mai era cu mine ca sa se plinga de mirosul meu de clor. Am format numarul parintilor mei, la Bar-sur-Aube. In timp ce parcurgeam nenumaratele mele lungimi de bazin, inotind craul, luasem o hotarire. Sau poate ca hotarirea fusese luata inca de pe cind ma aflam in galeria de portrete a inaintasilor lui Janos? Prea putin conteaza. Trebuia sa vorbesc cu parintii mei.
Mama s-a mirat sa ma auda. Parea de-a dreptul nelinistita, pentru ca nu o sunam niciodata, cu exceptia conversatiilor noastre telefonice de la sfirsit de saptamina, din ce in ce mai scurte an de an, dar devenite un ritual. Or, acum eram intr-o joi.
“Mama, poti sa-mi vorbesti despre sora mea, Marianne?”
N-am gasit cum sa intru altfel in subiect.
“Ce-ai spus?”
“Sa-mi vorbesti despre Marianne, nu stiu, povesteste-mi ceva ce poate am uitat. Cum era? Stii, abia daca mi-o amintesc. E urit ce spun. Nu, nu-i asa, nu asta am vrut sa spun, imi amintesc destule amanunte, destule, da. Dar nu foarte bine. Cum sa-ti spun? Apoi, accidentul ei. N-am vorbit pina acum despre accident. Cum a fost cu procesul soferului? Nu mi-ati spus niciodata nimic. Mama, cred ca trebuie sa stiu.”
“Te simti bine, Gabriel, sigur? Pare ca gifii.”
“Da, sint bine, mama, am iesit din piscina, poate ca m-am fortat cam tare, asta e tot, dar chiar vreau sa aflu.”
“Bine ca esti bine, perfect, te las atunci. Pe duminica viitoare. Odihneste-te.”
A urmat un declic scurt.
Trei zile mai tirziu, am primit o scrisoare de la tata.
Draga Gabriel,
Iti scriu astazi pentru ca mama a fost ravasita de intrebarile tale. Nu trebuie s-o suni pentru asa ceva. Nu vad la ce-ar folosi. Vei avea in curind un copil, e o mare bucurie pentru noi, ar trebui sa fie si pentru tine, nu serveste la nimic sa scormonesti trecutul. Imbratiseaz-o pe Laura din partea noastra.
Tatal tau
Mi-ar fi placut sa-i vorbesc mamei despre mine. Acum stiu: nu o sunasem ca sa-i pun intrebari. Simteam nevoia sa-i vorbesc si, pentru asta, naivul din mine, in timp ce strabatea prin apa lungimile acelea de bazin, isi inventase o alta mama. O mama care sa simta cu atit mai mult nevoia sa-si asculte fiul, cu cit o pierduse pe fiica ei mai mare. Eram unul dintre copiii ei, unul dintre cei doi care “i-au ramas”, cum spuneau vecinii dupa moartea Mariannei, dar cea pe care o cautam nu era mama mea. Absentei i se poate raspunde doar prin tacere.
Totusi, mi-ar fi placut sa-i povestesc despre ziua cind s-au dat rezultatele la bacalaureat. Luasem mentiunea foarte bine, asa era scris pe panoul de afisaj. Strigatul meu de triumf s-ar fi putut amesteca printre risetele si lacrimile celorlalti liceeni adunati in fata panoului. Am fugit insa si m-am inchis intr-o cabina la toaleta, nefiind in stare sa-mi stapinesc criza de plins. Ma gindeam la un singur lucru, unul singur: as fi vrut sa vada si ea. Sa se simta si ea mindra de mine. As fi vrut ca Marianne sa fie acolo.
As fi vrut sa-l intreb pe tata daca i-a venit brusc in minte imaginea mamei lui moarte, asa cum s-a ivit imaginea Mariannei in mintea mea, dupa ce a facut dragoste pentru intiia oara. Daca la scurt timp mai apoi a plins de durere sub dus, in timp ce apa ii curgea pe trupul care era, totusi, fericit. As fi vrut sa stiu daca in toiul noptii raminea sau nu intins pe pat, cu privirile in tavan, ori de cite ori ziua aceea de octombrie ii invada, iar si iar, somnul.
Parintii mei n-aveau insa nimic de-a face cu crizele mele de nervi. Nu era problema lor.
Mama urma neabatut preceptele tatalui meu. Domnul a dat. Domnul a luat. Trebuie sa ne resemnam. Trebuie sa mergem inainte. Asa e scris. Viata iese mereu invingatoare. Avea doi copii de care trebuia sa se ocupe, doi copii care i-au ramas. Ei nu trebuiau sa-i vada lacrimile, slabiciunea. In plus, aveau dreptul la o copilarie lipsita de griji.
N-a inteles ca si copilaria mea s-a frint in acea seara de octombrie, odata cu trupul zdrobit al Mariannei, pe acostamentul unui drum serpuit din Champagne. S-a frint definitiv. N-a vazut ca eram descumpanit. Lectia de gramatica a tatalui meu nu-mi mai era de ajuns.
Nici macar astazi n-am invatat sa fiu cel care a ramas.
S-au scurs patru saptamini de cind am primit scrisoarea tatalui meu pina ce avea sa soseasca un plic micut, in care Laura strecurase o carte de vizita, patru saptamini din care n-am pastrat nici o amintire. “Ne intilnim in cabinetul doctorului. Waugh, Cromwell Road, numarul 86. Joi, 25, orele 4.30. Sa fii punctual, te rog.”
Pentru citeva clipe, am crezut ca deveniseram iarasi un cuplu. O tineam de mina in timp ce medicul facea sa apara, cu mici miscari in cerc pe stomacul ei, cele dintii imagini ale copilului, copilul nostru. Sa fi redevenit o familie doar pentru atit? Pe obrazul ei curgeau lacrimi, taceam amindoi, asta cu putin timp inainte ca tinarul doctor Waugh sa ne anunte cu vocea lui cam aspra: “E baiat”. Pe moment, am avut un singur gind: “Trebuie sa fi sarbatorit aseara ceva, are vocea prea ragusita”. Cind am iesit din cabinetul de radiologie si ecografie, o mai tineam inca de mina.
De ce oare s-ar hotari un tata sa se ocupe el insusi de punerea in sicriu a fiicei lui mai mari, de ce sa o invesminteze ca s-o duca in mormint asa cum si-ar imbraca o mama fiica pentru nunta? Sa-i puna rochia ei cea mai frumoasa, o rochie lunga, de un albastru intens, care ii scotea in evidenta stralucirea din priviri. Oare din respect pentru gratia ei, pentru fizionomia ei de fata sortita sa dispara pentru vecie sub un capac de sicriu? O promisiune care se stinge la doi metri sub pamint. Trebuie sa-i despice rochia la spate ca sa poata sa-i imbrace corpul intepenit, insa nimeni nu avea sa observe. Trebuie sa reuseasca sa-i treaca bratele prin mineci fara sa le sfisie. Sa evite sa faca pliuri in fata. Trebuie ca ea sa fie frumoasa.
Tatal meu a refuzat sa cheme pompele funebre. A vrut sa se ocupe el insusi de ultimele clipe ale Mariannei, inainte ca… Inainte ca lumina sa dispara pe vecie de pe chipul ei de adolescenta, inainte ca pietrisul sa scrisneasca sub greutatea cosciugului ei, inainte ca fringhiile sa se izbeasca de capac. Inainte de a se face auzit zgomotul surd al lopetilor de pamint ce lovesc sicriul de lemn.
La toate acestea ma gindeam cind am iesit din cabinetul doctorului Waugh. Tocmai ascultasem bataile inimii copilului nostru si ele se confundau cu ecoul lopetilor de pamint aruncate peste sicriu. Iata de ce mi-am retras mina dintr-a ei.
Nu voi avea niciodata taria tatalui meu. Eu m-am simtit pierdut in fata ecografiei copilului meu: semana cu imaginea Mariannei in sicriu. E singura mea scuza.
Nu pot sa fac sa dispara raul pe care l-am pricinuit. Am plecat fara sa las nici o urma. Unele minti luminate pretind ca a disparea e forma cea mai radicala a libertatii noastre. Mintile acelea nu stiu despre ce vorbesc. Sint prizonierul propriei mele absente. Iar Laura nu stie nici macar unde sint intemnitat.
Toate orele irosite cu studiul sentimentului numit in dictionare doliu nu-mi vor sluji la nimic. Ce mi-a ramas e doar o suspiciune. Nu Marianne imi lipseste cu adevarat. Ar fi absurd sa spun asta: zi de zi, prezenta ei se retrage tot mai mult in ascunzisul orelor in care mi-a lipsit. Zece ani contra altor douazeci. Ce conteaza: memoria isi poarta bataliile ei fara sa tina seama de aritmetica si, chiar daca astazi nu-i mai aud glasul, chiar daca am uitat parfumul parului ei, a ramas totusi o amprenta adinca in mine care refuza sa-si cedeze locul. Sunetele, aromele, culorile pot sa dispara oricind, ceva ramine, ca o amorteala, ca o intrebare ascunsa in strafundul sinelui. Niciodata? Chiar niciodata? In cele din urma, ne obisnuim cu gindul ca viata merge inainte, in pofida absentei atitor indivizi. Cel mai adesea, in ascunzisurile mintii stim bine ca multi dintre ei au disparut pentru totdeauna din viata noastra, ca nu-i vom mai revedea nicicind. Dar posibilitatea de a-i reintilni, chiar daca e putin probabila, ne apara de suferinta. Ne obisnuim cu amintirea celor pe care nu-i mai putem vedea pentru ca ei continua sa fie in viata. Hotarul poate fi la tot pasul: cum sa traim atunci cind tarina si moartea pun stapinire pe noptile noastre?
Am dat viata. A da, fara sa banui nimic: n-am banuit ca, odata voluptatea risipita, acest cuvint isi va relua locul intr-o logica pietrificata, in regula enuntata cindva de tatal meu. Fericirea m-a facut sa uit ca, dupa imbratisarea noastra, cuvintul a lua isi va cere si el drepturile. Prima ecografie a copilului mi-a reamintit insa ca nici unuia dintre noi nu-i sta in putere sa-si uite pentru mult timp gramatica lui interioara.
Sint acum departe de Laura, de copilul pe care l-am vazut doar pe ecranul unui aparat imaginat de medici, si ma plimb pe strazile Londrei, iar cind ma intorc seara acasa, incep sa innegresc paginile unui carnet. De o saptamina, de cind sunetul shofar-ului m-a trimis afara din sinagoga, ma lupt timp de mai multe ceasuri pe zi cu fiecare rind. Incerc sa invat iarasi toate cuvintele, toate acele cuvinte care mi-au lipsit.
Despre Marianne, despre unchiul Jozsef, despre bunicul nascut la Sopron, Laura n-a auzit vorbindu-se nicicind. Despre Miss Marple, despre ceardas si despre familia Benslow nu stie nimic. Cit despre Leo, are impresia ca l-ar cunoaste. Dar nu i-am spus totul despre el, nici despre noi, nu i-am vorbit de datoria pe care o mai aveam fata de el.
Jean Mattern, Baile Kiraly, Editura Polirom,
colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, 2009,
traducere din limba franceza de Silviu Lupescu,
cuvint inainte de Gabriela Adamesteanu,
200 de pagini, 24.95 lei
Volumul se distribuie pe 24 martie impreuna cu “Ziarul de Iasi”, la pretul de 7 lei
Coperta originala a volumului Les Bains de Kiraly
de Jean Mattern, aparut la Editura Sabine Wespieser,
in 2008