Rubrici - Luiza Vasiliu -
Nick Yapp si-a petrecut prima noapte in Franta intr-o sura cu fin de linga Calais. Michael Syrett are o mama frantuzoaica si o diploma de la Paris. Amindoi au vrut sa scrie „un ghid pentru a-i intelege pe francezi, care sa exploreze cu umor si stil la raison d’être din spatele fatadei galice“. Umor e din cind in cind, stil insa nu prea, dar, daca n-aveti altceva mai bun de facut in weekend, puteti rasfoi Ghidul Xenofobului. Francezii., proaspat tradus (din cind in cind cam neglijent – a se vedea „macaroanele“ – „macarons“ de la p. 85) de Mihai Moroiu la Editura Nemira. La inceput, s-ar putea chiar sa rideti, citind fraze ca: „Francezii se concentreaza exclusiv asupra lucrului care conteaza cu adevarat in viata: sa fii francez“, „sint atit de preocupati de aspectul exterior, avind nevoie de 7 minute si jumatate ca sa impacheteze o tarte aux cerises mica“, „au convins generatii dupa generatii de americani sa se indragosteasca de ei, fara a le raspunde cu aceeasi moneda“, „de la Balzac la Zola, literatura franceza ne invata ca, fara nici o remuscare, un taran francez isi va ucide fratele, unchiul, matusa, nepoata si nepotul pentru citiva bulgari de tarina“, „cea mai grozava dintre toate sarbatorile este Caderea Bastiliei, cind toti ies pe strada si arunca unii in altii cu pocnitori, in semn de afirmare a individului in fata statului“. Riscati insa sa va plictisiti destul de repede, mai ales ca mecanismul glumelor devine evident si repetitiv, iar poantele pornesc ori de la gogomanii („Parlamentul francez a dezbatut odata minutios daca un domn, aflat intr-un pissoir, trebuie sau nu sa salute, ridicindu-si palaria, o doamna“) ori pe informatii de la 1968 toamna. Din motive necunoscute, autorii inca sint convinsi ca toti instalatorii francezi sint in stare sa vorbeasca despre Voltaire si ca presedintele e preocupat mai putin de criza si mai mult de Maupassant.
Daca si-ar fi adus la zi editia publicata prima data in 1993, autorii ar fi asistat la prabusirea propriei teorii invinse de contraexemplul lui Sarkozy. Monsieur Nicolas e agitat, anxios, infatuat si frustrat, vorbeste o franceza aproximativa, are mari probleme cu La Princesse de Cleves si, in general, cu literatura.
Intr-un fel, presedintele are un complex de inferioritate fata de toti cetatenii cu preocupari literare onorabile. Culmea e ca el e un presedinte ales tocmai de acesti cetateni. Trebuie oare sa scriem un amendament la Ghidul Xenofobului sau sa privim multumiti, in purul spirit crestinesc, cum nici altora nu le merge mai bine?