Traducere de Roxana Boboc si Ana-Maria Lisman
– Fragment –
— Buna. Ei sint parintii mei, si le-am aruncat o privire in urma. Mama, tata, v-o prezint pe Nancy Daley.
Mama a intins mina.
— Imi pare bine sa te cunosc, Nancy.
Tata i-a strins si el mina.
Imi batea inima sa-mi sparga pieptul – chestia era ca, de fapt, nu mai vorbisem cu Nancy niciodata inainte. La propriu. Si o prezentasem doar pentru ca nu stiam ce altceva sa fac; dintr-odata, cu parintii de fata, protocolul de la Ault mi se parea absurd: adica puteai sa traiesti ani de zile in aceeasi comunitate restrinsa de oameni, carora se intimpla sa le stii numele si micile secrete (intr-a unspea, Nancy se combinase cu Henry Thorpe, unul dintre elevii mari la vremea aceea, si erau in aripa cu clasele de muzica si, in timp ce se combinau ei acolo, Henry a deschis geamul de la clasa, s-a intins dupa niste zapada, a revenit cu miinile pline inauntru si i-a intins zapada pe sini) si chiar cu asemenea cunostinte, puteai, cind traversai campusul, sa nu-i vorbesti persoanei respective – mai mult, asa se presupunea ca ar trebui sa faci, daca n-ai cunoscut-o personal – sau sa nu-i zimbesti; probabil nici macar sa va aruncati una alteia o privire. Cu siguranta, nici eu, nici Nancy n-am fi scos o vorba daca n-ar fi fost parintii nostri acolo. Si nu spun ca aceasta absurditate mi se parea jignitoare, din punct de vedere filosofic – era doar faptul ca probabil li s-ar fi parut ciudat parintilor mei si asta era cauza pentru care intrasem in panica. (Dar acum, serios, cui ii pasa de tot ce li s-ar fi parut sau nu parintilor mei ciudat? De ce as fi avut nevoie sa-i conving pe ei de una sau alta? Pe cei de la Ault voiam eu sa-i conving.)
Mama dadea mina cu parintii lui Nancy.
— Sint Linda Fiora, am auzit-o spunind.
Iar mama lui Nancy a raspuns:
— Birdie Daley.
Si acum era rindul lui tata:
— De unde sinteti? intreba el.
— Princeton, raspunse mama lui Nancy.
Avea pe ea o fusta matasoasa, de culoare cafenie, cu un model cu diverse forme serpuitoare, incolacite si un pulover asortat, tot cafeniu, iar domnul Daley era la costum. Propriii mei parinti erau imbracati mai dragut decit de obicei, simbata, tata in pantaloni kaki si un sacou sport tot kaki (desigur, din moment ce nu faceau parte din acelasi costum, combinatia semana cu un fel de faux pas) si mama avea o bluza rosie pe git si un bluzon gri de catifea. La telefon ii explicasem mamei, cu sovaieli, ca majoritatea parintilor se imbracau la patru ace; nu ma simtisem in stare sa le cer asa ceva, dar mama intelesese despre ce era vorba.
— Noi sintem din South Bend, Indiana, zise tata. Abia am ajuns acum vreo ora si ceva si sintem teribil de fericiti sa fim aici.
Familia Daley a inceput sa rida sau, cel putin, parintii lui Nancy au ris; Nancy ne arunca un zimbet cam plouat.
— Si tu esti tot in clasa a unsprezecea? o intreba mama.
Nancy dadu din cap:
— A douaspea.
— Vai, Doamne, spuse mama, de parca elevii din ultimul an erau niste raritati, ca perlele negre sau broastele de copac, o specie pe cale de disparitie.
— Hai sa mergem, am zis eu tare. Ne vedem mai tirziu.
Nu m-am uitat la Nancy si speram ca astfel sa fi inteles ca, neuitindu-ma la ea, consider acest schimb de politeturi ca fiind complet intimplator si nu voi avea cine stie ce tentative de a vorbi cu ea mai incolo – ca as putea chiar, ca sa repar greseala acestei transgresiuni, sa-mi vad de treaba mea si chiar sa nu mai vorbesc cu ea niciodata.
— Sper sa aveti un weekend placut, ne striga din urma domnul Daley.
Odata ajunsi afara, mi-am dat seama ca o tineam pe mama de mineca bluzei ei rosii pe git, tragind-o dupa mine. Mi-am lasat mina in jos, am aruncat o privire de ansamblu in jur si spre celelalte cladiri – era mai multa lume care se plimba pe acolo – si am simtit cum ma cuprinde groaza la gindul turului complet ce avea sa urmeze, ca sa nu mai vorbim de tot restul weekendului. Urmau sa plece dupa micul dejun, in dimineata urmatoare, adica dupa douazeci si doua de ore, si abia vreo zece dintre aceste ore aveau sa le petreaca la motel. Deci mai ramineau doispe ore. Dar douasprezece ore mi se pareau infinite! Daca am fi parasit campusul, poate ca ar fi fost altceva. Daca am fi mers la Boston, de pilda – in Boston ne-am fi inteles noi, am fi putut sa vizitam acvariul, sa ne plimbam pe Freedom Trail1 sau sa stam intr-un restaurant mincind supa-crema de moluste; as fi lasat-o pe mama chiar sa-mi faca o poza, fix acolo, la masa.
Dar eram la Ault; cel mai bine era sa ne miscam mai departe, inspre urmatorul moment al zilei. In timp ce ne indreptam spre dormitorul meu, mama mi-a zis:
— Si o s-o gasim acum pe Martha acolo?
— Asa ar trebui.
— O sa fie si parintii ei?
— Au venit de ieri, asa ca acum probabil sint la ei la hotel.
— Unde stau?
Am ezitat un moment:
— Nu stiu.
— Tatal Marthei e doctor, nu-i asa?
— Nu. E avocat.
— Si eu de ce mi-aduceam aminte ca e doctor?
— Nu stiu…
Asta era, din nou, o minciuna. Asa isi aducea aminte pentru ca tatal lui Dede era doctor.
— Sa nu uiti cumva sa ne faci cunostinta cu mama si tatal Marthei la prinz. Vreau sa le multumesc ca au fost atit de draguti cu tine.
N-am raspuns. Toate intrebarile astea, micile ei eforturi – nu stia ca celor din lumea asta rasariteana nici ca putea sa le pese mai putin? Sa fii dragut doar de dragul de a fi dragut nu era o virtute pentru ei. Imi aminteam ca vorbisem cu ea despre asta, odata, in timpul vacantei de Craciun, cu un an in urma. Stateam la masa din bucatarie citind ziarul si ea era in picioare la chiuveta, cu manusile galbene de cauciuc puse, spalind niste cratite. Voia sa stie, era adevarat ca oamenii din Massachusetts nu erau chiar asa prietenosi cum erau cei de la noi, de acasa? I-am zis ca e vorba de o prejudecata mai degraba, dar, ca in toate prejudecatile, era si ceva adevar la mijloc (aceasta fraza o auzisem de curind, cuvint cu cuvint, la unul dintre elevii mai mari, un tip care era seful grupului de dezbateri, rostita la o cina oficiala, cind fuseseram amindoi repartizati la aceeasi masa). Apoi am zis ca nu ma deranjeaza prea tare lipsa asta de prietenie, ca te cam obisnuiesti cu ea. La vremea aceea, un asemenea subiect ma facuse sa simt ca sint matura, isteata, pentru ca vorbeam cu mama nu despre cum familia Martzer isi zugravise in sfirsit casa sau despre cum ar arata Bree Nielsen daca s-ar ingrasa, in special la fata – nu, gata cu palavrageala, acum puteam discuta despre o idee, despre un concept. Indreptindu-ne catre camin, ma intrebam daca mama isi mai aducea oare aminte de conversatia noastra.
Am batut la usa camerei pe care o imparteam eu si Martha, nu care cumva sa dam peste ea schimbindu-se.
— Intra, a strigat ea, dar inainte sa apuc sa invirt minerul de la usa, mama a facut un pas in fata si si-a lasat ochelarii in jos pe virful nasului ca sa se uite pe deasupra lor la fotografiile lipite de usa noastra.
Mi-a aratat atingind cu degetul o fotografie in care Martha si cu mine stateam una linga alta intr-o piscina, tinindu-ne de margine, astfel incit nu ni se vedeau decit bratele, umerii si capetele ude.
— Si asta unde a fost facuta?
— Acasa la Martha.
— Cind ai fost acolo? Pare suficient de cald cit sa fi putut inota.
— Chiar inainte sa inceapa anul scolar.
— Asta nu e costumul tau, ala cu dungi, nu-i asa?
— Imprumutasem unul de la Martha.
— Da, mi-am dat seama ca nu prea seamana cu costumul in dungi, dar…
— Puteti intra, striga Martha din nou de dupa usa, iar eu am strigat inapoi:
— Numai doua secunde. M-am uitat la mama. Alte intrebari?
Nici macar nu incercasem sa fiu sarcastica, nu cu adevarat, dar cind i s-au marit ochii, mi-am dat seama ca am ranit-o.
— Trebuie sa fie frumos sa ai piscina, spuse tata.
O spusese in acelasi fel in care a zis si ca nu l-ar deranja sa cunoasca un senator si am simtit cum vaga senzatie de iritare pe care mi-o provoca infloreste, transformindu-se in furie autentica.
Am deschis usa. Martha statea pe canapea, impaturind lenjeria si asezind-o pe geamantanul pe care il foloseam ca masa; cind am intrat in camera, s-a ridicat in picioare. Cu parintii inca in spatele meu, mi-am umflat narile si am dat ochii peste cap. Martha a zimbit observindu-mi expresia, apoi imediat si-a prelungit zimbetul, pentru a le face placere parintilor mei, si a inaintat citiva pasi inspre noi cu mina intinsa.
— Imi pare bine sa va intilnesc, in sfirsit, a zis ea.
Le-a strins miinile si i-a intrebat cum a fost drumul cu masina si ce impresie le-a lasat Ault-ul din cite vazusera pina atunci.
— E atit de dragut, a spus mama.
Martha a dat din cap.
— Uneori, cind ies la cite o plimbare, aproape ca ma ciupesc singura, caci nu-mi vine sa cred ca mi-e dat sa fiu intr-un loc atit de frumos.
Era adevarat? Si eu ma simteam la fel, dar Martha era mai obisnuita cu sofisticariile decit mine. Poate ca voia doar sa fie politicoasa – politicoasa din tot sufletul, nu doar de o minima politete, ca Nancy Daley.
— Martha, Lee ne-a povestit ca ai fost aleasa in comitetul disciplinar, a zis mama. Trebuie sa fie o onoare!
— Multumesc, zise Martha, iar eu am adaugat:
— N-a fost aleasa, a fost numita de director.
— Asta am vrut si eu sa spun, zise mama. Cred ca e minunat. Tatal tau probabil ca e foarte mindru.
Pentru citeva secunde, nimeni nu scoase o vorba.
— N-a fost si el la Ault? continua mama, dar vocea i se subtiase de indoiala. Credeam…
— Ba da, chiar a fost, spuse Martha.
Cum de stia mama de una ca asta, oare cind ii povestisem? Si de ce simtea nevoia sa aduca asta in discutie? Deci de aici aveam eu talentul de a stoca informatii despre alti oameni, desi, cel putin, nu ma apucam sa azvirl informatiile in fata lor.
— Dar e destul de amuzant, de fapt, continua Martha, pentru ca tata n-a trait chiar cea mai minunata perioada a vietii lui aici. Asta s-a intimplat pe vremea cind liceul era inca unul doar pentru baieti si banuiesc ca a avut parte de multe farse si necajeala. Cind a venit momentul sa aplic si eu la o scoala cu internat, mi-a zis ceva de genul: poti sa te duci absolut oriunde, numai nu la Ault. Si, bineinteles, fix Ault a fost locul care mi-a placut cel mai mult.
— Sint bucuros sa aflu ca Flea nu e singura care n-asculta de parinti, zise tata.
Martha izbucni in ris.
— Flea2? repeta ea. Pe asta nu mi-ai spus-o! Iar tatalui meu i-a raspuns: Cu greu pot sa mi-o imaginez pe Lee fiind neascultatoare.
— Ei, atunci se cheama ca n-ai prea multa imaginatie, Martha.
La asta, Martha a inceput sa rida de-a binelea. Mi se parea aproape si mai nasol ca Martha sa-i placa intr-adevar pe ai mei, decit sa nu-i placa. Daca ii placea, apoi tot restul weekendului, de cite ori ne nimeream cu totii la un loc, m-as fi asteptat sa se duca pe apa simbetei buna impresie pe care si-o facuse despre ei.
NOTE
1. Calea Libertatii – un bulevard care traverseaza centrul Bostonului, ducind inspre saisprezece situri istorice semnificative; de asemenea, face parte din Parcul Istoric National din Boston (n.tr.).
2. Joc de cuvinte – numele personajului este Lee, iar flea se pronunta la fel, cu exceptia f-ului de la inceput, si inseamna „purice” (n.tr.).
AUTOAREA:
Elizabeth Curtis Sittenfeld s-a nascut in 1975, in Cincinnati, Ohio, a studiat la Standford University, unde a urmat cursuri de Creative Writing, si treptat a intrat in raza de atentie a unor reviste literare, cistigind diverse premii pentru fictiune. A facut cariera in jurnalism, scriind pentru aparitii de prestigiu, precum „People Weekley“, „The New York Times“ sau „The Washington Post“. O prezenta inedita in literatura americana contemporana, a captat atentia criticii prin romanul ei de debut, Prep, ales de catre „New York Times“ printre titlurile din topul Celor Mai Bune Zece Carti ale anului 2005. Aceeasi carte ii aduce lui Curtis nominalizarea la Premiul Orange pentru Fictiune din Marea Britanie si atrage dupa sine semnarea unui contract cu studiourile de filmare Paramount Pictures. In vara anului 2006, Curtis Sittenfield publica un al doilea roman de succes, Man of My Dreams (Barbatul viselor mele), care, alaturi de Prep, este tradus in peste treizeci de limbi. Comparata de critica literara cu Sylvia Plath si J.D. Sallinger, Curtis reuseste sa se distinga ca autor complet, formindu-si propria semnatura in proza americana. Cel mai recent roman al ei, American Wife (O sotie americana, in pregatire la Editura Polirom), aparut in 2008, are ca personaj principal o prima doamna a Americii, care din clipa in care sotul ei devine presedinte (republican, in opozitie cu propriile ei vederi democratice) este pusa intr-o pozitie la care nu s-ar fi gindit sa aspire – una de putere, influenta, privilegii si responsabilitate. Este considerat unul dintre cele mai indraznete, documentate si subtile romane ale vremii.
» Romanul a fost tradus in peste 30 de limbi, nominalizat la Orange Prize si aflat in curs de ecranizare, de catre Paramount Pictures.
» Noua publicatii din Statele Unite, intre care „The New York Times“, „The Washington Post“ si „The Chicago Tribune“, au inclus romanul Prep in Topul Celor Mai Bune Zece Carti ale anului 2005.