Reiau: in fiecare an, cind se apropie Pastele si in saptamina urmatoare, simt nevoia unor lungi plimbari pe cimpurile proaspat inverzite, sa-mi pierd urmele prin smircuri si paduri, sa uit de mine, uitat pe sub salciile cu frunza firava de pe malul riului ce curge domol si tulbure, in amurguri de poveste cu tenta pasunista, mostenita din celalalt veac. Si pentru ca vegetatia e tot mai rara, paminturile tot mai seci, apele aproape poluate de moarte, gunoaiele „civilizatiei” moderne ajunse pina la (si chiar trecute de) Cuca Muca, iar viata salbatica e doar la televizor, mi se pare ca revigorarea necesara organismului meu se produce cumva iluzoriu. Adica e un fel de autosugestie provocata de lecturi, auditii muzicale si rememorari de gesturi modeste ce (mi-)au facut bine odinioara. O fi semn de batrinete? Dar si rockerii, si eroii de legenda, cei care au trait si faptuit, imbatrinesc! Numai Cupidon ramine pururi copil ghidus, care lanseaza nepedepsit sagetile sale nevazute…
Continui: n-am vreo explicatie pentru faptul ca-mi face bine sa ascult slujba ortodoxa de Paste. Copilaria mi-a fost supravegheata de Taica, bunicul patern, din al carui cuvint de fost tircovnic, atestat cu diploma de Patriarhul Nicodim, nu indraznea sa iasa nimeni pe-o raza de sapte gospodarii. N-am lipsit din biserica la nici o sarbatoare crestina. Inca stiu pe dinafara portiuni din liturghiile consacrate. Mi se increteste pielea auzind cintarea „Hristos a inviat din morti/Cu moartea pre moarte calcind”! Nu cred ca am o doza excesiva de misticism in singe, insa educatia pare sa-si fi lasat cumva amprenta. Uneori m-as exila intr-o manastire atonita, daca pacatele mi-ar fi iertate. Asta presupune c-as fi capabil sa mi le asum? Dar de unde atita constiinciozitate la un tip neserios, cum ma stie una lume?
Continui: de cind am ascultat, cu libretul in mina, Jesus Christ Superstar parca nu-mi vine sa iau in foarte serios scenografia crestina ce orneaza sarbatorile pascale. Lecturile diverse si informatiile frunzarite ma fac sceptic, la fel ca pe oricare ateu rationalist. Dubiile iscate de scoala de gindire engleza, la umbra careia s-a construit o buna parte a civilizatiei laice contemporane, se sparg insa, deseori, ca valurile pe-o plaja levantina. O fi si-n mine ceva mai adinc decit pot eu intelege? Pesemne ca e. Si nu ma simt inconfortabil. Ba, din contra, as zice. Si-o zic de cite ori ascult un preot cu glasul grav, ce-si cunoaste, cum s-ar spune, meseria. Adica unul care nu lalaie slujba, asa cum facea odata un fost tractorist trecut prin seminarul de la Sibiu, ce cinta pasajele rinduite ca pe niste variatiuni la melodia lui Mircea Vintila, pe versuri de Adrian Paunescu – Unde te duci, tu, Mielule?! Fara gluma! (Pacat ca mi-a venit ideea sa-l inregistrez abia dupa ce-a emigrat – sau a fost trimis in misiune… ecumenica, nu va ginditi la ce ma gindesc eu! – in Canada!)
Inchei: as mai avea destule de zis despre aceasta perioada, cind ma simt copil si-mi regenerez simturile. Dar cum spatiul rubricii e limitat, ramine pe-altadata…