Pentru ca in momentul de fata traiesc cu un picior in el, ca un gripat intr-un lighean cu apa fierbinte si cu sare, pentru ca vreau ca apa aia sa se raceasca cit mai incet, fiind constient ca atunci cind se raceste, ma intorc in boala.
Toata brambureala de mai sus transpusa in cuvinte mai simple inseamna ca m-am intors acasa. M-am intors in Iasi, pentru prea scurta vreme din pacate, si toamna perfecta ce mi-a fost pregatita e cu atit mai chinuitoare, completind, intregind atmosfera de inceput de studentie si bruscindu-mi in cap de-a valma fel de fel de amintiri colorate si dragalase, ca nazistii pe evrei in camera de dus. Amintiri plapinde, amintiri voioase, amintiri legate de locuri si amintiri legate de oameni, amintiri cu efect secundar de intetire a batailor inimii si goluri de aer in stomac. E chinuitor sa stai la poalele Copoului si sa nu-ti poti rupe o ora ca sa-l urci, sa n-ai treaba acolo sus, unde ti-ai lasat mai demult niste crimpeie de suflet, si acum te intrebi ce mai fac, cum mai arata, daca au mai crescut. Pentru ca asta e sentimentul. De reintregire. Daca ar fi sa-l descriu intr-un singur cuvint. O bucurie generala ca pe vremea unirii lui Cuza, cind si-au impreunat miinile valahii cu moldovenii si-au sorbit Milcovul, ca aveau arsuri la stomac dupa petrecere. Asa si eu. M-am lepadat de valahie si-am baut, ca alergatorul de maraton dupa 2 ani in care a fugit intruna, din frunzele unei toamne perfecte si din atmosfera strazilor si cladirilor cu care am trait, am facut dragoste si le-am parasit la un moment dat.
Daca viata e o curva, e bine macar ca ne putem intoarce din cind in cind la ea, chiar daca nu facem altceva decit sa vorbim tinindu-ne de mina.