Ce legatura are Rwanda cu Romania? Pina la urma, din fericire, nu prea are. Ideea pe care am dorit-o retinuta insa e aceea ca exista un stat care, in urma unei istorii cumplite, a gasit sa acorde femeilor sansa de a demonstra ca pot administra si conduce mai bine decit barbatii, intr-o atmosfera mai putin incarcata de orgolii furibunde. In Romania, bineinteles, nu s-a ajuns la asta. Cum-necum, s-a ajuns cumva parca la opusul a-cestei idei, la o senzatie generala, pe care presa n-are cum sa n-o propage, ca femeile din politica romaneasca reprezinta un „rau“, pina si el caricaturizat, al societatii in care traim.
Asta e o prostie, fireste. Dar reusita majora in a impune o asemenea perspectiva le apartine actualilor guvernanti. Care parca si-au propus scoaterea in piata publica a unor politiciene si sacrificarea lor in ochii electoratului si ai presei. Nu stiu cum se face, dar printre cei mai ridiculizati oameni ai momentului le regasim pe Elena Udrea, Elena Basescu, Monica Iacob Ridzi sau, „cal de bataie“ in special pentru presedinte, Ecaterina Andronescu.
PD-L-ul a riscat cel mai mult pe linia unor personaje feminine care sa reprezinte si vectori de imagine in acelasi timp. Dar a riscat intr-un fel care nu doar dezamageste, ci chiar provoaca iritare. Elena Udrea ne-a obisnuit vreme de patru ani sa fie o portavoce prezidentiala aproape isterica, aruncind pe piata zvonuri si bombe cu fisiit intirziat, cistigindu-si in felul acesta dreptul la o cariera politica spectaculoasa, pina-n fotoliul suprem al unui minister altfel necesar, dar reinventat special pentru domnia sa.
Fata presedintelui n-a fost lasata sa urce treptele devenirii politice asemenea unui politician obisnuit. Impusa in conducerea organizatiei de tineret a PD-L, aruncata spre presa in momentul in care nu era deloc pregatita, Elena Basescu s-a remarcat repede prin siragul de perle oferit publicului larg. Si, de parca asta n-ar fi fost de-ajuns, un intreg mecanism de partid a fost pus la dispozitie ei la recentele alegeri, indepartindu-i astfel pe multi dintre sustinatorii onesti ai actualului presedinte.
Monica Iacob Ridzi n-a fost o figura marcanta in PD-L. A reusit sa devina recent, prin scandalul de la MTS care se desfasoara inca. Dar, mai rau, a reusit sa impuna totodata citeva intrebari: cum se face ca o persoana de 32 de ani, prin nimic remarcata in spatiul public, cu unicul merit vizibil de a fi sotie de primar, a devenit pe nepusa masa ministru?; cum se face ca aceeasi persoana, care la o asemenea virsta politica si biologica ar trebui sa dea dovada de retinere, de o anume sfiala chiar, afiseaza o aroganta teribila fata de presa, de electorat, de parca ar avea un „spate“ politic indestructibil?
Riscul, spuneam, este mare. Chiar daca in momentul actual nu e inca palpabil. Acela de a compromite, prin citeva exemple nefericite, prezenta feminina pe scena politica autohtona. Nu avem nici un motiv sa ne prefacem ca nu exista un misoginism mai mult sau mai putin latent in rindurile electoratului romanesc. A existat dintotdeauna, ne mai trebuie multa vreme pina cind sa nu judecam politicienii pe criterii de gen. Cind insa conjunctura sau iresponsabilitatea politica a unui partid creeaza si exemple negative in rindul femeilor ajunse in functii inalte, pericolul creste exponential. Si absolut nemeritat.
Nemeritat pentru ca, vazind evolutia politica a unor doamne sau domnisoare precum cele mai sus mentionate, sintem imediat tentati sa generalizam pe criterii de sex, in timp ce nenumaratii corupti, nenumaratii ridicoli, nenumaratii profitori din lumea noastra politica sint priviti ca o fatalitate fireasca, fara a remarca, fara a ne interesa faptul ca sint barbati. Si nu stiu cum se face ca pentru ei presa n-a organizat concerte publice sub sloganul „Go!“ , ei nu sint taxati pentru vreun trecut de fotomodel sau altele asemenea, despre ei nu se prea arunca vorbe cu privire la cei care i-au sprijinit in cariera…