Pina atunci, in 1986, Satriani petrecuse mai mult de jumatate din viata „exersind” la chitara, cu „disciplina si devotament“, cum foarte simplu si exact preciza ulterior. Pare neobisnuit, in situatia sa, faptul ca dadea lectii cu 5 dolari ora unor tipi care s-au afirmat inaintea lui – Steve Vai si Kirk Hammett sint cei mai cunoscuti. Dar cu adevarat remarcabil in cariera lui Joe Satriani e ca, pornit pe urmele lui Jimi Hendrix, reuseste sa faca pasul inainte, depasind maniera si manierismele celui de care s-au izbit multi si au sucombat in epigonism banal. Nu gresesc deloc atribuind lui Satriani urmatorul sir de sintagme (adaptate, evident, dupa titlurile albumelor sale): un extremist al grifului si-al celor sase corzi, nascut pe-o planeta de cristal, nu pe Pamint, un alien care te face sa zbori intr-un vis albastru, sa faci surf cu masina timpului, cea dotata cu niste supercolosale motoare ale Creatiei, totul spre a vedea, a te lamuri daca este dragoste in spatiu… Pai, sigur e dragoste in spatiu, ce poti raspunde? Macar luind in considerare ca Terra e un corp ceresc al acestui spatiu…
Chitarist ce (nu?) vrea sa para din alta lume, Satriani are in sunetul instrumentului puternic amplificat o anumita senzualitate ce vine din blues si jazz. Sau poate din radacinile sale italiene. Ma amuza, de fiecare data cind revad un concert la Montreux, din 1988, semnele unui androginism la moda: plete atent coafate, pantaloni colanti perfect strinsi pe coapse si pulpe, jacheta fara mineci etc. Erotismul, as zice autocefal, iradiat de artistul concentrat asupra artei sale, e un spectacol in sine, poate unicul ce merita vazut. Uneori tind sa atribui acestui gen conotatii cabotine & narcisiste. As gresi, fireste. Satriani nu-i decit exponentul culturii europene, transplantat (si alienat!) in mercantila si comerciala cultura americana, unde totul are un pret. Si o pretuire pe masura, desigur!
Nevoia de-a fixa o imagine anume despre sine pare sa-l framinte pe chitarist in aceeasi masura in care il preocupa perfectiunea instrumentala. Prima amuza, cea de-a doua pur si simplu te lasa visator… Artistul acesta, dotat cu talent asupra de masura, isi poate permite orice. Dar nu-si permite orice. Cautarile stilistice se observa fara greutate si nu deranjeaza deloc. Desprins din siajul lui Hendrix, Satriani trece lejer de la bluesul electric la rockul cu tenta boogie, practicat de George Thorogood, apoi la heavy-metalul forjat de Eddie Van Halen, pentru a capata o amprenta singulara. De doua decenii, Satriani inseamna ceva mai mult decit semnatura proprie pe fleacurile vindute la concerte sau pe Internet. E un ton, e o atmosfera, e un magnetism… E Satriani!