Miza lui era sa ne arunce in biblioteca literaturii romane, iar obligatia noastra, singura, sa citim cartile din bibliografie. Aici, nu incapeau scuze si nu se acceptau explicatii complicat-biografice. Sprincenele stufoase se miscau intr-un mod neplacut, ochii il sagetau pe impricinatul incurcat in propriile “circumstante”. Chevo punea intrebari atit de precise, incit, daca nu citisesi opera respectiva, nu aveai nici o sansa sa iesi din impas. Nimeni nu se putea baza pe elemente adjuvante, colaterale lecturii propriu-zise. Prefetele, rezumatele, parafrazele, soaptele celorlalti colegi nu ajutau la nimic. Profesorul te zdrobea sub povara unei priviri in care se ghiceau, amestecate, dezacordul si reprobarea, mila si sila.
Asa ca toti s-au pus pe citit, unii pentru ca incepuse sa le placa realmente, altii fiindca nu mai puteau sa dea ochii cu Chevo. La ani buni de la terminarea liceului, intilnind o fosta colega care facuse intre timp Facultatea de Geografie, am aflat ca parcurgea inca titlu dupa titlu din bibliografia extinsa, pe literatura universala, a lui Anton Chevorchian…
Ca efect direct si imediat, toti puteau participa la discutiile, pasionante, lansate de profesorul nostru. Ne straduiam sa argumentam si sa aparam o pozitie sau alta, modulindu-ne opiniile initial categorice si acceptind interpretari diferite. Dascalul din fata noastra, de pe scaunul lui solitar (adaug imediat: si solidar), ne asculta cu o atentie deferenta, dupa care, prin alte intrebari decit cele de verificare, scormonea in mintea noastra pentru a degaja elementul personal de interpretare. Parea ca stie mai bine decit noi insine ce dorim sa spunem si unde vrem sa ajungem. Avea exact nuanta potrivita, care noua ne lipsea, dar pe care o recunosteam imediat ca adecvata. Nu stiu cum se simte un orb ajutat sa treaca strada sau un olog aburcat pe un spate solid, dar stiu cum mi-am descoperit propria gindire critica: citind pe rupte literatura si discutind despre ea cu doi oameni rari. Primul a fost Valeriu Cristea. Al doilea, Anton Chevorchian.
Dupa Revolutie, acesta din urma s-a zbatut sa se infiinteze o clasa de uman, la care bineinteles ca m-am inscris. Orele de literatura romana s-au multiplicat, spre incintarea liceanului decis, destul de rapid, sa nu mai dea admitere la Academia de Studii Economice, ci la Facultatea de Litere. Olimpicii de mate-fizica si-au vazut de drumul lor; eu, de al meu. Cu totii am avut insa aceasta sansa extraordinara: ca in anii cei mai apasatori ai ceausismului tirziu, pe cind deveneam adolescenti, sa intilnim la fostul M.F. 3 (actualul “Al.I. Cuza”) citiva dascali adevarati.
Dintre ei, Chevo ne-a fost cel mai drag.