Desi spune ca n-are nevoie de bani, e luat pe sus si dus la New York de avocatul unchiului, care spera sa profite de inocenta lui si sa puna mina pe avere. Dl. Deeds, om dintr-o bucata, simpatic, jovial, cald, apare in ochii new-yorkezilor drept un extravagant fara minte. Presa isi bate joc de el, toti incearca sa-l traga pe sfoara crezindu-l idiot, sau “pixilated”, cum ii spun surorile Faulkner, cu un cuvint care va ajunge la mare moda in anul 1936. Culmea iresponsabilitatii, Deeds se hotaraste sa ajute familiile ramase pe drumuri in urma Marii crize si sa le ofere ferme unde sa munceasca. Ce om si-ar da averea ca sa-i ajute pe altii, se-ntreaba toti, ce nebun ar fi in stare de-un act atit de nesabuit?
Asa ca lui Deeds i se intenteaza proces, in care un psihanalist renumit ii explica generozitatea in termeni patologici, iar asistenta exclama “e nebun, domnule, n-ai ce sa-i faci”. De fapt, acuzatiile se-ndreapta impotriva unei bunatati care e prea mare ca sa fie adevarata (aici intervine Louise “Babe” Bennett, jucata de Jean Arthur, si ne spune cit de insensibili am ajuns si cum credem ca nimic nu ne mai poate prosti pe noi, posesori ai unei inalte cunoasteri a lumii).
Nu va spun cum se termina filmul, dar va rog solemn sa-l vedeti, pentru ca e, asa cum scria pe 28 august 1936 cronicarul de la “Spectator” (un anume Graham Greene…), un film despre felul in care “bunatatea si simplitatea sint maltratate intr-o lume profund egoista si brutala”. Fara lectii de morala, fara situatii exemplare, Mr. Deeds Goes to Town ne arata ca “idiot”, “fraier”, “tolomac” sint numai niste nume pe care le dam unui fel de-a fi pe care nu-l mai intelegem si pe care, poate, s-ar cuveni sa-l privim cu ochi mai intelegatori.