Mai multi partizani francezi sint surprinsi pe pelicula inainte de a fi executati de ocupantii nazisti. Debarcarea din Normandia se regaseste, in secvente dramatice, gratie unor corespondenti de razboi pe care normele jurnalisticii de astazi i-ar clasifica drept “usor inconstienti”.
Un Roosevelt muribund, rezemindu-se de-o bara pentru a putea da noroc cu Stalin si cu Churchill, apare in momentele dinaintea semnarii acordului de la Ialta; presedintele Americii avea sa moara peste citeva saptamini. Maximul moment de trufie al lui Hitler de la inceputul razboiului este imortalizat in imaginile care ne prezinta aducerea pe teritoriul ocupat a vagonului de tren in care fusese semnata capitularea Germaniei in Primul Razboi Mondial: aici avea acum sa se semnaze capitularea Frantei. Toate secventele dramatice ale razboiului sint tratate cu mijloacele de astazi ale tehnicii, infatisindu-ni-se color si la o calitate incredibila: zici, urmarind unele pasaje, ca momentele au fost recreate astazi, cu actori foarte buni.
Multe dintre marturiile vizuale ale celui de-al Doilea Razboi Mondial surprind atrocitati. Imagini socante, zguduitoare uneori, recompun o realitate pe care multi dintre noi nu o pot percepe – firesc! – la adevaratele sale proportii: muntii de cadavre de la Auschwitz, doi baieti evrei din Ungaria plingind la intrarea in Birkenau, secventa muta cu cei sase copii ai Magdei Goebbels, ucisi de mama lor inaintea intrarii rusilor in buncarul lui Hitler din Berlin. Secventele dramatice sint dublate de un text excelent, citit fara patos: o serie de documentare facute in maniera anglo-saxona, cu scenaristi capabili sa scoata, din cantitatea uriasa de date, un fir logic al tuturor momentelor mai mult sau mai putin clare.
Mi-am amintit, urmarind cele sase episoade ale “Apocalipsei”, de manualul de istorie de clasa a XI-a, pe care a trebuit sa-l citesc pentru admiterea la facultate: lectia despre Stefan cel Mare avea vreo 40 de pagini, dintre care jumatate erau ocupate cu redarea unor fragmente considerabile din “Apus de Soare”; cea despre Mihai Viteazul urmarea aceeasi – scuzati-mi eufemismul! – strategie pedagogica. Rezultatul e ca noi ne povestim istoria prin piese de teatru, “ei” sint capabili sa o inteleaga. Diferenta dintre istoria noastra si istoria lor e, pina la urma, ca diferenta dintre dramaturgie si drama.