Prichindutii mei din Orasul Florilor au stirnit cuiva „amintiri cu carti in brate pe inserate, pe sub paturi, pe sub mese, ca pe sub poduri de clestar”. Cel caruia i-a fost atit de dor de Habarnam am sa-i aduc in vise o noua poveste, cu omuleti de-o palma si barba de-un cot, ascunsi in inima muntelui, in tinutul dintre cele trei riuri: Riul-cu-Plopi, Riul-cu-Salcii si Riul-cu-Anini, intr-un timp peste care se revarsa puterea vrajilor lui Merlin si curajul cavalerului Lancelot…
„Riul-cu-Plopi si Riul-cu-Anini vin de undeva din adincurile vinetii ale muntelui, strabat codri si stincarii, se zbuciuma peste bolovani uriasi si se linistesc incet-incet, pe masura ce coboara spre acest tinut al padurii unde traiesc, in lumina fara sfirsit a fericirii lor, Barba-Cot si prietenii sai, Laba-de-Fier si Veselas.” Si, pe linga ei, piticii Duduiala si Pitigane (mari impletitori de cosuri si pescari cu leasa), batrineii Sanda si Genie, magarul Antonie, Grigorie – carturarul cititor in stele, Nanu si Zane, crescatorii de cai, si voinicul Andrei, paznicul hergheliei.
Cindva, pe tarimul dintre riuri, Barba-Cot ii intilnise pe Dodoaca, capetenia strajilor de la castelul lui Lancelot, si pe Biciusca, herghelegiu la acelasi castel, cei ce stirnisera minia lui Merlin vrajitorul mirindu-se de uritenia lui. Ii salvasera piticii intr-o iarna, dupa ce cavalerul subjugat magiei ii izgonise din Muntii de la Miazanoapte.
„«Ce intimplare! Ce intimplare!», murmura Barba-Cot, simtind si acum, dupa atita timp, fiorii emotiei de atunci.” Il vor astepta insa noi peripetii, in cautarea prietenilor sai ratacitori, intorsi odata cu primavara la castel. Peripetii alaturi de Andrei si de Laba-de-Fier piticotul, cu o cetatuie parasita, un urias fioros pe nume Matrac, flori ce miros „a viata si a moarte deopotriva” si un castel intortocheat de calcar.
La capatul drumului, un cavaler ostenit va zgiria pe zidul negru, cu un graunte de var, o cale serpuitoare, „drumul ce duce la insula Avalon. Acolo se afla regele Arthur, asteptind, asteptind… Regele Arthur e asteptarea insasi…”
Epilog
Castelul de calcar mi-a aparut dinainte dupa o rasfoire febrila printr-un dulap cu carti. Mai-mai sa-mi treaca privirea mai departe, ignorind cartea fara coperti, la sfirsitul careia, cu un creion colorat, o mina de copil a desenat rochia verde a unei printese. Si apoi mi-am amintit de piticii cu nume stranii, care-mi umpleau sonor rostirea pe cind aveam anii cit degetele de la o singura mina. E drept, Dodoaca si Biciusca s-a pierdut pe undeva prin cotloanele copilariei mele, dar eram inca pe urmele povestii lor.
Asa mi-am dat seama ca nu trebuie sa fii nici Hauff, nici Andersen ca sa umpli imaginatia unui copil strengar de piticoti barbosi, care pescuiesc clean la copca si, din cind in cind, o mai iau razna intr-un carusel de aventuri bizare… Te poate chema, la fel de bine, Eugen Dorcescu si poti sa scrii basme cu aceeasi usurinta cu care ai incercat mai intii poezia. Atit timp cit unii dintre noi isi vor regasi candoarea intr-o carticica cu pitici, Timisoara 1986 – Predeal 1987 nu va fi niciodata insemnarea unui timp pierdut.
Pina la urmatoarea poveste, va doresc nopti linistite si clare, guvernate de o luna imensa. Aceeasi luna sub care „Barba-Cot si prietenii lui se indreptau, senini, catre casa, insotiti de rasuflarea egala si in veci neobosita a codrului”.
Eugen Dorcescu, Castelul de calcar, Editura Ion Creanga, Bucuresti, 1988