Binecredinciosii care s-au invrednicit pe pamint pentru a primi drept de populare a raiului sint lasati in grija sfintilor insemnati in calendar cu cruce rosie sau neagra. Ierarhia este stricta, criteriul de repartizare, pe sfinti, a oamenilor piosi e clar: un sfint cu cruce rosie poate sa aiba in grija zeci sau sute de oameni, unul cu cruce neagra – macar doi-trei. In starea de beatitudine generala, Sfintul Sisoe pare cel mai mare nemultumit. El n-a apucat sa faca cine stie ce minuni pe pamint, lumea nu-l prea stie, drept care nu a primit in grija nici un binecredincios.
Se roaga el la un sfint mai mititel sa-i imprumute macar vreo doi, cu care sa se plimbe o tura de rai, dar este refuzat categoric. Si-atunci Sisoe merge la Dumnezeu sa-i ceara invoirea de a reveni pe pamint, ca sa-si cistige popularitatea…
In treacat fie spus, ma surprinde cit de putin este cunoscuta aceasta superba povestire a lui George Topirceanu, Minunile Sfintului Sisoe. Dincolo de anecdoticul ei, cred ca poate fi citita si ca o parabola – e drept, ironica, cumva chiar cinica, dar plina de adevaruri – a relatiei dintre poporul binecredincios si sfintii lui favoriti, dintre gloata si credinta.
Mi-am adus-o aminte cu ocazia Sarbatorilor Iasului, unde unii, pe linga osirdia de a ajunge la moastele din curtea Mitropoliei iesene, s-au intrecut deopotriva si in dorinta de a-l atinge si de a se poza cu Basescu.
Apoi, sa ma ierte fratii mei intru credinta, dar nu pot sa inteleg de ce sute de mii de oameni trebuie sa se calce in picioare, vreme de citeva zile, pentru a atinge sicriul cu moastele Sfintei Parascheva, cind pot face acest lucru, fara sa stea la cozi kilometrice, in orice zi obisnuita a anului. Cum la fel de bine nu pot sa inteleg de ce un sfint precum, sa zicem, Ioan Casian nu se bucura de o audienta asemanatoate (las’ ca saracul de el e serbat, din patru in patru ani, pe 29 februarie). Sfintenia nu suporta grade de comparatie. Nu poti fi mai sfint sau foarte sfint. Si-atunci, de unde vine diferenta? Din puterea fiecaruia de a face minuni care sa ia ochii multimii? Daca da, e trist. Imi pare ca unii – genul acela de oameni care se simt mai buni de Craciun si mai credinciosi de Paste – sint tunati si adunati la un loc nu de fiorii credintei, ci de o anume foame daca nu de minuni, macar de iluzii care sa fie pipaibile.
Culmea e ca insasi viata Sfintei Parascheva nu e luata drept model. Sint convins ca putini dintre credinciosi ar putea sa spuna trei minuni ale Sfintei Parascheva. Insa „asa i-a iesit vorba” in popor. N-a facut nimic spectaculos, n-a inmultit piini, n-a ridicat pe nimeni din morti. A crezut, in singuratatea ei (pe care, in ciuda multimii din jur, imi pare ca si-o pastreaza astazi). Cu tot sufletul. Atit.