N-ai ce face, te duci unde “ti se da”
“Meditatia transcendentala” si urmarile ei mi-au schimbat mult viata. Era in anul 1982. M-a facut sa suport umilinte pe care nu credeam ca le voi intilni in viata, dar si reflectii asupra imprevizibilului. Fusesem programata educational “sa traiesc din cap”, sa am o profesiune in care sa-mi folosesc capul. Dar lucrurile au luat o intorsatura neasteptata. “Sa traiesc din miini”, sa ies din lumea academica, asa cum era ea, fara a te motiva sa cresti pentru ca nimeni nu promova daca nu facea compromisuri. Unii le faceau fara ideea de a creste, ci doar cu pofta de privilegii, pentru ca tot ce parea normalitate intr-un sistem de valori trebuia privit ca favoruri. Si favorurile facute de partid cereau loialitate si solidaritate.
Am citit undeva ca directorul unei mari companii, un om cu o pozitie sociala de invidiat, isi amintea ca, lucrind in tinerete, in cursul unei veri, ca zugrav decorator intr-o echipa de oameni simpli, tatuati, fara nici o formatie intelectuala, constatase: “Daca as fi intrebat ce am invatat, as raspunde simplu ca am invatat sa zugravesc. Dar lectiile adevarate pe care le-am invatat sint cu totul altele. Exista anumite momente in viata din care nu poti invata nimic daca nu cunosti o alta munca decit cea care reprezinta cariera profesionala”.
Dislocarea dintr-un context familiar si plasarea intr-unul complet nou, asa cum s-a intimplat cu psihologii dupa ce au fost pedepsiti de partid din cauza “Meditatiei transcendentale”, seamana, oarecum, cu experienta de viata a directorului de mai sus. Diferenta este ca el nu a fost pedepsit, ci a gasit ca schimbarea era ceva necesar lui. Pe cind in cazul psihologilor, schimbarea brusca de identitate a cazut ca un trasnet. Ea a marcat sfirsitul unei perioade de lincezeala, de “nimic nu se intimpla”.
Andrei Plesu scria in anul 2000 despre “elita de sera”, referindu-se la anumite categorii profesionale si la felul in care traiau ele in anul 1982: “E vorba de comunitatea restrinsa a scriitorilor si artistilor, organizati in uniuni de creatie, un fel de rezervatii bine supravegheate, in care o subzistenta acceptabila era oferita in schimbul dezimplicarii din imediat sau a unei implicari triumfaliste”. Psihologii nu apartineau acestei elite de sera, nu aveau nici pe departe avantajele acestor categorii profesionale, dar viata in lumea academica era cea a unor marginali, a caror activitate nu interesa pe nimeni, odata ce nu ameninta regimul politic.
Cercetatorii din stiintele sociale, din care faceau parte si psihologii, traiau si ei, deci, intr-o sera, mai putin confortabila, dar comoda. Spre deosebire, insa, de artisti, unii dintre noi erau frustrati de lipsa de recunoastere sociala, de imposibilitatea de a calatori, de a comunica si cu psihologi din alte tari – vagi relatii cu alte institute existau numai intre tarile comuniste –, de indiferenta si indulgenta oficialilor fata de nobila noastra indeletnicire.
Tin minte ca o persoana cu o pozitie inalta in ierarhia academica a stiintelor sociale ne-a chemat la el in birou, a luat un manuscris gros de pe masa, reprezentind cercetarea unui grup de cercetatori din Institutul de Psihologie, l-a ridicat, l-a cintarit, a mentionat cit costa, adica salariile cercetatorilor, si a incheiat discutia pe un ton superior, ca si cind salariile noastre reprezentau o favoare a conducerii. Nimeni dintre noi nu a avut curajul sa-i spuna ca in costurile de salarii intra si fotoliul lui, iar el nu avea alta sarcina decit sa vegheze sa fim cuminti, sa stam cu capul plecat. De ce? Pentru ca viata noastra de cercetator nu era grea. Puteai sa-ti cresti copiii, fara o invoire dificila, mai puteai lucra acasa, puteai sa mergi sau nu la biblioteca. Condica de prezenta era mai mult formala, sporadic folosita. Ne simteam, fara indoiala, exceptati de la traiul mizer al celor care se duceau la munca pe intuneric si veneau acasa dupa-masa. Puteam avea relatii cu colegi din alte institute, ii puteam vizita in timpul orelor de program.
In acest context de lincezeala si lipsa de orizont, “Meditatia transcendentala” a cazut ca un trasnet, intrerupind zbenguiala noastra stiintifica si culturala. Peste noapte ne-am trezit muncitori necalificati, cautind sa ne mobilizam mecanisme adecvate de adaptare la o lume pe care n-o cunosteam, o lume in afara mediului nostru nesanatos, dar protector. De aceea, angajarea mea ca muncitor necalificat mi s-a parut o intimplare suprarealista.
La desfiintarea institutului venise o comisie de la Ministerul Invatamintului – institutul tinea de acest for – si un tovaras Iliescu – nici o legatura cu Ion Iliescu – ne chema pe rind. Nu stiu ce i-a intrebat pe colegii mei, dar cind m-a chemat, s-a uitat lung la mine si m-a intrebat, cu o privire total absenta si cu o expresie a fetei total plictisita, ce stiu sa fac. Nu ma asteptam la aceasta intrebare si, in acelasi timp, stiam ca nu-l intereseaza ce stiu sa fac pentru ca acest lucru nu intra in decizia partidului. Am stat putin pe ginduri si probabil ca sa nu incep sa-i spun ca sint cercetator totusi, a reluat intrebarea sub forma “Ce altceva stiti sa faceti? “. Am inteles ca nici nu-l interesa acest lucru, dar am raspuns ca stiu sa cos. Mi-a placut mult sa cos si chiar am cistigat bani din cusut rochii cind am ajuns la fabrica “Suveica”. Leafa era cea mai mica pe economie, nu primeam nici alocatie pentru copil. Aveam 1.200 de lei si plateam 7 lei pentru nu mai stiu ce. Aveam rata la apartament 600 de lei si aceeasi suma pensie alimentara pentru copil. Tatal fiului meu era la studii in Germania, iar eu mergeam lunar la mama lui si primeam acesti bani, lasindu-i o chitanta. La desfacerea contractului de munca de cercetator, salariul meu era de trei ori mai mare, putin peste.
Am asteptat sa primesc decizia de angajare, dar ea a intirziat si, vazind ca toti colegii mei erau deja plasati, am devenit nelinistita. M-am gindit ca pot face eu incercarea de a-mi gasi un loc de munca. Pe strada Avrig, la doi pasi de mine, de unde locuiam, era o fabricuta de oglinzi de biciclete si m-am dus acolo, sa vad daca ma pot angaja. Ma gindeam ca sint la doi pasi de casa si ca in fond vom vedea ce-mi rezerva viitorul. Evident, am cerut un post de muncitor necalificat.
La fabrica de oglinzi erau oameni draguti, camerele in care se lucra erau mici, birourile si mai mici. Le-am spus ca habar n-am sa fac oglinzi, dar ca pot invata, ca nu mi se pare ca nu poti sa faci oglinzi dupa o practica oarecare. I-am spus directorului ce este cu mine si mi-a raspuns prieteneste ca a mai venit cineva ca mine, dar nu se poate. M-ar fi angajat daca nu veneam cu tinicheaua de coada.
Sora mea imi cauta si ea un post de pontator pe santier, adica sa scriu cind pleaca si cind vin oamenii la munca. Sau cam asa ceva intelesesem eu. Cel rugat sa vada daca ma poate angaja, cind a auzit de “meditatia transcendentala”, i-a spus ca este imposibil. Partidul afla totul si se intereseaza de orice om angajat.
Incepusem sa ma ingrijorez, eram trista si atunci am decis sa ma duc la un sector, sa caut un loc de munca. Am ales sectorul 3 pentru ca stiam unde este. Era o casa de cartier, mai mare, cred ca nationalizata. M-am dus de dimineata si femeia de serviciu mi-a spus ca “seful a venit, dar bea cafeaua”. Am asteptat si cind am intrat, am vazut un birou urias, cu ceva dosare pe masa, un scaun in fata biroului – ca la pasapoarte, sa simti ca distanta sociala e mare – si pe un fotoliu la birou, un barbat de virsta medie, falcos, masiv. Figura cu totul banala. O biblioteca goala, in afara unor brosuri puse strimb. Un covor vechi, praf, urit, ceva din atmosfera din Marile sperante. Dar foarte saracacios. Se vedea ca nu se statea in birou. Seful mi-a spus sa stau pe un fotoliu albastru, uzat. M-am asezat si i-am spus clar: “Vreau un loc de munca de muncitor… “. M-a intrerupt, intrebindu-ma “Ce? “. Am adaugat: “Necalificat”. Nu se astepta la cuvintul “necalificat”. Nedumerirea lui s-a transformat in interes. M-am simtit obligata sa-i spun ca am fost implicata in meditatia transcendentala. Habar n-avea ce-i aia. I-am repetat. Degeaba. A pus mina cu un aer banuitor pe telefon si a format un numar. Cred ca la un superior. A cerut legatura cu un tovaras. Nu a avut nici un preludiu telefonic cu el, cred ca nu stia cum sa scape de mine si in timp ce ma scruta din priviri, ii spunea ca a venit cineva la el sa-i ceara un loc de munca. Probabil ca a fost intrebat “cine”. Iar m-a analizat si i-a spus: “O doamna”; a urmat o pauza. Mi-am dat seama ca va spune ceva de meditatia transcendentala si ca va avea dificultati pentru ca uitase ce-i spusesem. A simtit ca mi-am dat seama si am pronuntat clar “meditatia transcendentala”. A repetat: “O doamna transcendentala”. Nu stiu ce i s-a spus de la capatul celalalt al firului. N-a durat mult discutia lor. El parea usurat si gata sa cada in plictiseala lui initiala. A inchis telefonul si mi-a spus sec: “N-am”. Ulterior, a adaugat: “Nu se poate la noi, locuiti in alt sector”, probabil ca sa nu-mi treaca prin cap sa insist.
Peste un timp un coleg al surorii mele, foarte bine plasat profesional si politic, i-a spus ca vrea sa ma ajute. M-am intilnit cu el, am baut o cafea si la plecare mi-a pus mina suspect de indelungat, staruitor, pe mijlocul spatelui. Era vara. I-am spus ca nu port sutien. A ris, prea putin jenat. Dupa foarte putin timp mi-a propus sa merg cu el in strainatate, sa lucrez la un proiect, sa stau acolo doi ani, eventual sa aranjeze sa-mi iau si copilul. Mi-a marturisit ca apreciaza mult inteligenta mea, ca raspunsul meu la intilnirea la cafea i s-a parut plin de umor, ca intilnirea noastra i s-a parut providentiala. In sfirsit gasise o femeie inteligenta si-si dorea sa avem o relatie oficial profesionala, neoficial intima. Si, desi l-am refuzat, a decis ca ma va ajuta si voia sa mergem impreuna la alta fabricuta. Era mai simplu in medii mici sa aranjezi o angajare. Stiam ca ma poate ajuta, era o persoana in termeni foarte buni cu regimul.
I-am telefonat lui Catrinel Plesu sa ma sfatuiesc cu ea cum sa ma imbrac ca sa corespund angajatorului, gindindu-ma ca acest lucru este important. Ma urmarea experienta fericita a Irinei Nicolau, care reusise sa faca o buna impresie cind a cerut a nu stiu cita oara viza sa mearga in Grecia, la rude. Ea pleda pentru a impresiona pe cel care decidea obtinerea vizei printr-un aspect foarte modest. Sustinea ca trebuie sa ai o expresie de persoana nedescurcareata, chiar troglodita, prost imbracata, care sa nu trezeasca vigilenta functionarului-activist.
Am preferat sfatul lui Catrinel. Ea mi-a spus pe un ton convins sa ma imbrac elegant si chiar asa am facut. Eleni, prietena mea din Grecia, imi trimitea lucruri frumoase, care nu se gaseau la noi. Mi-am pus o rochie minunata din matase alba cu cocori verzi si, evident, si cu negru. Alb, verde si negru este o combinatie foarte sofisticata, mi-am zis eu. Ciocurile cocorilor, care erau in diferite pozitii de zbor, cu aripile fie desfacute, fie in curs de desfacere, erau negre. Aveam sandale si geanta minunate, din piele. Materialul era ca o stampa. Catrinel avea o rochie, parca facuta de mine, din acelasi material pe care-l gasisem printr-o intimplare. Stateam frumos pe un fotoliu, asteptindu-l pe colegul surorii mele sa vina. Avea masina. Un lucru demn de considerat la acea vreme. Dupa ce a aparut, nu a comentat aspectul meu, dar m-a intrebat unde este baia. I-am spus. Eu stateam in continuare nelinistita pe fotoliu, gindindu-ma daca voi reusi sa ma angajez si deodata ma trezesc cu domnul cu pricina gol pusca, doar cu sosete, in mijlocul camerei. Ce faci intr-o asemenea situatie? Pe moment, ramii inmarmurita, apoi incepi sa gindesti. Febril, cu o agitatie mai degraba biologica, nedumerita, dar impacientata, latent activa. Am facut probabil o figura atit de agresiva, tisnind din disperarea mea de a fi ajutata, dar si de neasteptata aparitie, fara sa ma gindesc nicidecum la situatia in care ma gaseam, incit persoana cu pricina s-a dus sa se imbrace. Totul s-a terminat mizerabil. Nu am fost angajata. Nici nu mai tin minte cum s-a petrecut intrevederea cu cel care parea angajator. Mi-a ramas in minte doar certitudinea ca eram vulnerabila, eram in vitrina vietii si mi-as fi dorit sa redevin copil, sa ma duc la tatal meu sa ma pling, sa-i spun ce am patit. Dar acest lucru nu-l mai puteam face.
Ceea ce, insa, m-a minunat nu a fost discrepanta totala intre ce-i trecuse lui prin cap si ce asteptari aveam eu. Evident ca mi-am dat seama chiar atunci, din moment ce m-am trezit, ca scapat dintr-o parasuta, cu un barbat gol in camera. Nu era vorba de plasarea amindurora in acelasi spatiu, un tablou ca un colaj, total incongruent, suprarealist, ci de faptul ca cineva, total opac la ce-i comunica non-verbal celalalt, prin simpla sa prezenta intr-un anumit fel, isi alege o actiune total independent. In cultura noastra este adevarat ca initierile de acest tip apartin barbatului, cel care risca o respingere, un refuz, mai mult sau mai putin explicit. Oricum, atentia lor trebuie sa fie mare. Ei se expun. Femeia este protejata, nefiind actor al initierii. Si chiar daca unei femei ii trece prin cap sa ia initiativa, traditional o face pe cai ocolite, foloseste adesea un cod. Din aceasta cauza a aparut limbajul evantaiului. Exista, desigur, devoratoare de barbati, Casanove feminine, dar nu la tot pasul.
Ulterior, mi-am dat seama ca o femeie singura nu are sanse. Barbatii au un simt teribil in a detecta prada vulnerabila. Daca chemi pe cineva sa repare prin baie sau la telefon sau orice altceva si cind acesta suna si vede ca-i deschide o femeie, acest cineva, totdeauna un barbat, va intelege, indiferent de cum arati, ca esti vulnerabila, ca nu exista in casa un barbat, indiferent cum ar arata el, care s-ar confrunta in termeni de apartenenta la acelasi sex cu el. El, reparatorul, te va privi cu simpatie, poate chiar prea simpatic, si se va gindi: este singura, am o persoana vulnerabila, am sa-i iau banii, am s-o prostesc! Si asa si este.
Experienta de viata a unei femei care se descurca singura in administratia vietii nu este deloc lipsita de umilinte.
Autorul
Aurora Liiceanu, doctor in psihologie, a lucrat in cercetare si a predat psihologie la diferite universitati din Bucuresti, dar si la UQAM (Canada) sau EHESS (Franta). In prezent, este cercetator senior la Institutul de Filosofie si Psihologie “Constantin Radulescu-Motru” din cadrul Academiei Romane. De aceeasi autoare la Editura Polirom au aparut Ranile memoriei. Nucsoara si rezistenta din munti (2003).