Alicia de Larrocha obisnuia, de altfel, sa se plinga de eticheta ce i se pusese de interpreta de predilectie a muzicii spaniole. „Il cunosc pe Schumann, i-am cintat muzica toata viata, la fel ca pe cea a lui Albeniz, Granados, Falla“, raspundea ea agasata unei intrebari puse intr-un interviu pentru lunarul „Gramophone“. „Si nu l-am descoperit pe Mozart atunci cind murise de 200 de ani…“
Si totusi, cum aminteste criticul Alain Lompech intr-o evocare in „Le Monde“, Iberia si Goyescas au fost cele doua nume pomenite de pianista la o intilnire cu confratele ei brazilian, Nelson Freire, caruia ii spunea ca i le lasa mostenire. Freire, apropiat spiritual de ea, o descrie probabil cel mai bine in avalansa de amintiri publicate in ultimele zile, dupa anuntul mortii pianistei la Barcelona, la virsta de 86 de ani. „Era o femeie modesta, iar pianul ei era un soare. Era autentica si cinta asa cum era, fara fard. Pianul ei era plin de aer, vorbea. Sonoritatea sa se raspindea departe, plutea in sala…“
A fost comparata adesea cu Vladimir Horowitz, dar respingea cu modestie tentativele de a fi atasata astfel unei clase pianistice inalte: „Sint ceea ce sint si nu-mi place sa fiu comparata cu altii“, afirma intr-un interviu cu „New York Times“, in 1995. „In personalitatea mea totul depinde de starea de spirit – uneori foarte sumbra, alteori foarte luminoasa si optimista. Sint o persoana foarte oscilanta.“
Surprinsa intr-un moment bun, Alicia de Larrocha povestea, intr-un interviu in 1992, mai putin despre cariera ei de concert, cit despre sesiunile de inregistrari ale cintecelor spaniole cu Victoria de los Angeles sau cu o alta soprana celebra, Conchita Badia, eleva a lui Granados si careia i-au dedicat cintece si Falla, si Pablo Casals. Cu acelasi prilej, Larrocha amintea placerea de a interpreta muzica de camera si concerte publice, astazi uitate, intr-un duo in anii ’50 cu violoncelistul Gaspar Cassado, iar apoi cu Mstislav Rostropovici.
Alicia de Larrocha y de la Calle s-a nascut in 1923, la Barcelona si s-a manifestat ca un copil precoce de la virsta de 3 ani, luind ulterior lectii cu pianistul Frank Marshall, elev al lui Granados. A debutat in recital, cu piese de Bach si Mozart la 5 ani, iar la 11 ani in concert cu ocazia Expozitiei Internationale de la Barcelona. La 9 ani inregistra primul ei disc, cu o nocturna si un vals de Chopin. Primul turneu european l-a facut abia in 1947, cu recitaluri la Paris, Geneva si Bruxelles. Cariera internationala a demarat insa incet, spre mijlocul anilor ’50, dupa debutul in Statele Unite cu Filarmonica din Los Angeles si un recital mult apreciat, la New York. Criticul Harold C. Schonberg nota cu acel prilej ritmul „extraordinar de flexibil“ si evidenta pentru el ca de Larrocha ar „avea muzica in singe“.
Intoarsa in Spania, Larrocha facea in 1959-’62 primele ei inregistrari de referinta cu lucrari de Albeniz, pentru Hispavox (republicate in 2003 pe discul compact de filiala spaniola a casei EMI) si ramase un model de interpretare. Cariera ei de faima incepea tirziu, dupa 1965, si prima aparitie cu Filarmonica din New York. Inregistrarile aflate astazi la dispozitia amatorilor reflecta aceasta perioada tirzie, cind Larrocha devenea o pianista a casei londoneze Decca si reinregistra aproape intregul ei repertoriu de tinerete, de la Bach si Scarlatti, la o integrala a concertelor de pian de Beethoven cu Riccardo Chailly, un remarcabil al doilea concert de Brahms sau concerte de Mozart, ramase in memorie. O puteti asculta si vedea in relativ numeroase inregistrari incarcate de fanii ei pe youtube.com.
Un critic american reamintea zilele trecute refuzul pianistei de a cita un compozitor favorit printre maestri spanioli a caror interpreta neintrecuta va ramine peste timp. In 1978, Larrocha se marginea sa spuna ca „Granados a fost unul din marii compozitori spanioli, dupa mine, singurul care a captat in mod real aroma romantica. Stilul lui era aristocratic, elegant si poetic – complet diferit de Falla si Albeniz. Pentru mine, fiecare dintre ei reprezinta o lume diferita. Falla este cel care a captat intr-adevar spiritul muzicii tiganilor. Iar Albeniz cred ca a fost mai international decit ceilalti. Chiar daca muzica lui are savoarea spaniola in ea, stilul lui este total impresionist“.