O are in centru (si aproape in fiecare cadru) pe adolescenta Claire, care la 17 ani a ramas gravida. Filmul o preia cind e deja in luna a cincea. E drept, nici o legatura cu somajul sau lipsa banilor, vreun tata betiv samd. Claire nu vrea copilul, care e fruct al unei partide de sex fara viitor. Ea insasi e un copil, n-are consistenta. E de la inceputul filmului singura si izolata ca o cutie de conserve, dura. E nevoita, pentru ca nu poate spune nimanui ca e gravida. In consecinta, nu-si mai viziteaza parintii, desi locuiesc in acelasi orasel, nu are decit o prietena care e plecata, iar la supermagazinul unde lucreaza le spune colegelor ca s-a ingrasat de la medicamentele pe care le ia, pentru ca are cancer. Singurul lucru care pare sa-i dea satisfactie si sa o ajute sa reziste cercului ce se tot stringe e broderia fina pe care o face acasa, inconjurata de pinze subtiri, de bucatele de sticla, de piei de iepure si de o muzica perfecta pentru a crea lichidul amniotic al izolarii ocrotite.
Filmul are o poveste foarte simpla. Intr-o zi, prietena unica se intoarce acasa, cu ea vine si fratele ei care a supravietuit unui accident de motocicleta si care are remuscari pentru ca prietenul lui a murit. Mama baiatului mort sta tot in orasel. Si ea face broderii, dar de lux – si a lucrat chiar pentru Lacroix. Claire merge sa se angajeze, din aceeasi atractie spre cei care sufera, atractie care i-l face simpatic si afin si pe fratele prietenei ei.
De-aici incolo lucrurile incep sa se limpezeasca. Claire o salveaza pe femeie cind aceasta are o tentativa de sinucidere, apoi se tine de capul ei, nu stiu daca din altruism si mila sau mai degraba din teama de izolare. Caci, in ultima instanta, cel putin broderia le uneste pe cele doua.
Un film foarte muzical
Dar lucrurile se limpezesc, iar filmul strecoara intre verigile actiunii scurte intermezzo-uri „broderistice”, transformind viata acestor oameni intr-o dantela foarte fina, suficient de fina ca s-o agati cu unghia daca nu esti atent. Filmul are delicatetea complicatelor ansambluri, serpuite ca niste mandale, pe care cele doua ipostaze ale feminitatii le construiesc, pentru ca feminitatea e facuta sa hraneasca, nu sa ucida. Spre deosebire de majoritatea filmelor semnate de femei, sentimentale pina la sentimentaloid (cind nu sint feministe), Brodeuses are gingasia tesaturii cu gauri, in care nu spui tot, in care pauzele dramaturgice sint de multe ori mai pline de sens decit „plinul”.
Brodeuses e si un film foarte vizual. El se scrie in nuante de verde – eroina e roscata si se imbraca mult in verde –, dar e si verdele carnos al verzelor pe care le rupe pocnindu-le pe cimp, si verdele cimpului, si verdele delicat al broderiilor. Si mai e si baletul delicat al pinzelor care se imbogatesc sub ochii nostri. Brodeuses e, si din cauza celor de mai sus, un film foarte muzical. Acordurile repetitive ale lui Michel Galasso (despre care dau un singur indiciu – In the Mood for Love) rescriu intreg filmul dupa o increngatura care infrunzeste cu fiecare secventa ce ii apropie pe eroi de lumina. E ca si cum traiectoria spargerii crustei ar preexista cu linie punctata si fiecare pas ar proiecta-o in fata, tot mai vizibila. A fost o mare realizare pentru cineasta sa iasa cu acest film din primul foc. Sint atitia regizori carora le lipsesc toata viata simtul masurii si balanta interioara care sa cintareasca sentimentele fine si efectul lor asupra sensibilitatii spectatorului.