Majoritatea ataca exemple de literatura buna care, de fapt, ar fi supraevaluata. Nu scapa Revolutionary Road al lui Richard Yates (“citind-o, sint la fel de iluminat ca si cind as fi citit un eseu de student care deplinge condusul sub influenta alcoolului”), The Great Gatsby (“F. Scott Fitzgerald a manipulat conventiile pentru a crea o carte care urma sa fie «fermecatoare»“) sau Women in Love a lui D.H. Lawrence (“e ca si cum cineva i-ar fi pus lui Nietzsche pistolul la timpla si l-ar fi obligat sa scrie un sirop”). Cei care risca astfel aluneca foarte usor de la “simpatic” la “de-a dreptul idiot”, iar contributiile lor la ancheta demonstreaza, inca o data, ca valoarea unei carti nu e o calitate inchisa cu lacat intre paginile ei, ci rezultatul intilnirii mai mult sau mai putin fericite dintre un text si un cititor.
Si da, tot la Jauss si Gadamer se-ajunge atunci cind se incearca definirea unei carti proaste (iti dezamageste orizontul de asteptare). Si la Donald Barthelme, pentru care cartile proaste sint ca “niste galeti pline cu unt de arahide”. Sophia A. McClennen (Pennsylvania State University) spune ca le da de citit studentilor ei cel putin o carte proasta pe semestru, fara sa le spuna ce crede despre ea. Vrea sa le arate cum sa faca diferenta, cum sa-si ascuta simtul si ghearele critice: “Imi place sa desfiintez cartile proaste. Imi place sa-mi invat studentii ca pot desfiinta cartile proaste”. Veneratia excesiva fata de literatura, continua McClennen, trebuie dezamorsata, iar cartile proaste sint perfecte pentru asta. Stiind ca, pentru unii, Alchimistul e o carte minunata, iar Ulise o durere de cap, “American Book Review” ar fi facut mai bine sa intrebe nu ce sint cartile proaste, ci la ce le folosim, cum (si de ce) le citim, cum vorbim despre ele cu amicii, cum lectura unui paragraf scris cu picioarele ne alarmeaza tensiunea, cum sprijinim lampa cu ele etc. Un ghid de intrebuintare a cartilor proaste ar face furori.