Din cauza rotilor lui subtiri, orice trambalare pe aleile cu pietris sau pe drumurile pietruite era o hurducaiala care ma facea sa scot tipete, chiote, biriieli, ba chiar racnete, cind de placere, cind de nervi. O fotografie galbejita ma arata cum tronez in el, umflata ca o gogoasa, intr-un spielhosen bufant. Ar fi trebuit sa urmeze un scaun mic pe roti, ca o piramida umblatoare, cum am vazut mai tirziu la copiii Weiner, dar nu cred ca m-am vinzolit intr-o asemenea instalatie. N-am avut, personal, nici cal de lemn pe platforma; in schimb am facut zeci de ture pe parchetul din dormitorul familiei Rusu, trasa de Julika si Puiu, in timp ce ma simteam Fat Frumos. Iar intr-o masina de copii adevarata, din tabla colorata, cu faruri, volan si toate cele n-am urcat decit o singura data, pe la vreo patru ani, sa fac o fotografie la Tirgul Mosilor din Obor, unde am aterizat intr-o vara.
Cu totul altfel s-a pus problema circulatului pe roti incepind din grupa mare, cind am primit primul vehicul numai al meu, o tricicleta de lemn rosie, pe care as putea-o descrie pina la ultima spita. Mirosul celor doua ghidoane de fier ma atita mereu la lupta, in fruntea cavaleriei, cind dadeam din pedale ca zaluda, gata de marele atac asupra Gradinii Parasite. La fel ar fi trebuit sa simt si in timp ce impingeam trotineta in susul si-n josul strazii Ion Vasi. Numai ca totul era o zvircolitura degeaba, fiindca avintul imi era taiat de invidie. Aproape toti copiii din jur aveau biciclete, numai eu – nu. Ma uitam cu jind la mari bidivii Diamant pe care incalecau surorile Klein, Gerdi si Lotte, de la nr. 14, dar si la iepsoara argintie MIFA, pe care se avinta ca o vikinga Helga Muller de la 20. Sau la negrul Herkule al fratilor Turbach, Dieter si Gunthy. Cind le comparam cu Sputnikul lui Vova, baiatul ofiterului rus incartiruit la nr. 10, nu puteam intelege nici moarta cum i-au biruit rusii pe nemti in razboi, mai ales ca Vova iesea mereu batut in jocurile noastre.
Inainte de-a dezvalui ce anume ma face sa scriu acum taman despre roti si biciclete, sa mai spun ca n-am avut niciodata patine cu rotile. Recunosc ca, in schimb, pina pe la 9 ani, m-am hurducat in tot soiul de mici caruturi in care de obicei se incarcau lemne sau saci si la care imi inhamam pe rind curtezanii, inchipuindu-mi ca sint cind stapina de sclavi, cind tanchista. Mai recunosc si ca intre 10 si 12 ani am facut ture nebunesti asezata ba pe cadru, ba pe portbagaj (uneori si-n picioare, ca la circ) pe Herkulele lui Gunthy sau ca am gonit in spatele lui Dieter, calare pe o Jawa de curse, fiind sigura ca-s apas sau chiar Calamity Jane.
Dar o bicicleta numai a mea n-am primit niciodata, cu toate milogelile. Nimeni n-avea incredere in mine, fiindca eram pirpirie, aiurita si chioara. Nu-i greu de inteles atunci de ce abia dupa 30 de ani, cu o parte din banii de pe Roland Barthes (tradus cu Delia) am insfacat un Pegas rosu, de care – fatalitate! – n-am avut parte aproape deloc. Pina cind, in binecuvintata zi de marti, 22 martie 2010, cind chiar nu asteptam vreun cadou, a sosit la trap in fata portii, s-a ridicat naravas pe roata din spate, a nechezat voios tinghilinghi si m-a chemat ca Ducipal pe amazoana lui Macedon: vino!