Charlotte Gainsbourg va juca, se pare, din nou pentru von Trier. Nu poate fi mai dureros ca prima data. Ce i-ar mai putea face? Oricum, interpretarea ei si cea a lui Willem Dafoe sint cel mai mic multiplu comun, daca se poate spune asa, al tuturor parerilor despre Antichrist. Chiar daca ti-a placut sau ai urit filmul, ai inteles cite ceva sau n-ai inteles nimic, ai fost fascinat sau oripilat – vei recunoaste ca actorii sint stilpii de rezistenta. Antichrist a fost huiduit la Cannes. S-a ris ironic in timpul proiectiei pentru jurnalisti. Dupa ce a afirmat la conferinta de presa ca e cel mai bun regizor din lume si ca ii place cind presa se poarta urit cu el, von Trier s-a imblinzit la interviuri si le-a parut unora chiar timid. Probabil pentru ca incepusera sa apara cronicile si se discuta tot mai mult despre faptul ca filmul e atit de violent, de vadit misogin si de pornografic incit nu va putea fi distribuit. (Oricum a intrat in lume ori in variante forfecate, ori sub interdictii severe de virsta, cum e la noi: varianta necenzurata, dar interzisa spectatorilor sub 18 ani.)
Von Trier nu are treaba cu femeia, cit cu sine
Am vazut filmul o data la Cannes si inca o data la Bucuresti (Alex. Leo Serban: “Cuuum?! Te-ai mai dus o data??”). Nu mi-a placut mai mult. Nu mi-a placut nici mai putin ca prima oara. Prologul pe hitul Lascia ch’io pianga din opera Rinaldo de Haendel mi s-a parut acum mult mai putin impresionant, de-a dreptul kitsch, la fel de kitsch ca acel cadru in care peste Willem Dafoe cad ghinde in ralenti. Vulpea si al ei “chaos reign!” nu m-au mai derutat. Mi-a displacut cadrul de la final, l-am gasit ostentativ. In continuare au fost lucruri la care m-am uitat cu ochii inchisi (sic!), atit erau de oribile. Mi-a placut in schimb prima jumatate care e o contabilizare metodica a etapelor doliului. Latura de thriller psihologic in care sotul terapeut isi ia rolul in serios pentru a o conduce pe sotie afara din depresie te face sa te intrebi cind va capota el insusi. Sau care e problema de nu capoteaza? Care dintre ei e mai monstruos? Filmul mi-a parut acum mai mult o explorare a subconstientului decit a mintii omenesti, in ciuda close-up-urilor cu capul eroinei (sau poate ca cineastul le considera unul si acelasi lucru).
Te gindesti la Solaris fara sa vrei, chiar daca nu stii de omagiul adus lui Tarkovski la final. Antichrist pare, din pacate, opera unei persoane cu un mental foarte incercat, care nu reneaga feminitatea decit ca sa se renege pe sine. Violenta din partea a doua e justificata si de ideea rautatii imanente din om (nu doar din femeie), dar prin asta de pulsiunile autodistructive ale autorului. Lars von Trier a spus ca Antichrist i-a usurat lupta cu depresia. E firesc deci sa vedem filmul ca pe un catharsis si sa speram ca Melancholia va insoti procesul de vindecare, nu de adincire in padurea depresiei.