Inversind ordinea partilor, sa parcurgem intii V. Contemplare: “Se arata fulgerator o lume/ mai repede decit timpul literei A./ Eu stiam atit: ca ea exista,/ desi vazul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.// Recadeam in starea de om/ atit de iute, ca ma loveam/ de propriul meu trup, cu durere,/ mirindu-ma foarte ca-l am.// Imi lungeam sufletul intr-o parte, si-ntr-alta,/ ca sa-mi umplu tevile bratelor cu el./ La fel si globul de peste umeri/ si celelalte-nfatisari, la fel.// Astfel ma incordam sa-mi aduc aminte/ lumea pe care-am inteles-o fulgerator,/ si care m-a pedepsit zvirlindu-ma-n trupul/ acesta, lent vorbitor.// Dar nu-mi puteam aminti nimic./ Doar atit – ca am atins/ pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,/ care, stiindu-ma, m-au respins.// Gravitatie a inimii mele,/ toate-ntelesurile rechemindu-le/ mereu inapoi. Chiar si pe tine/ rob al magnetilor, gindule”. Si acum II. Criza de timp: “O, scurta tristete, insecta verzuie,/ voi, blinde oua, locuind un miez de meteor/ spart; si de palmile mele acoperite/ ca sa renasca un cu totul alt decor.// Camera se varsa prin ferestre/ si eu nu o mai pot retine in ochii deschisi./ Razboi de ingeri albastri, cu lanci curentate/ mi se petrece-n irisi.// Ma amestec cu obiectele pina la singe,/ ca sa le opresc din pornire,/ dar ele izbesc pervazurile si curg mai departe/ spre o alta orinduire.// O, scurta tristete, ramine/ de jur imprejur o sfera de vid!/ Stau in centrul ei si unul cite unul/ ochii din frunte, din timpla, din degete/ mi se deschid”.
Contemplatiile poetului ne circumscriu, dar nu ne descriu obiectul. Si aceasta pentru ca supra-lumea prinsa in raza privirii (in fapt, a imaginatiei) nu poate fi captata in imagini, in fotograme, ca realitatea inconjuratoare. Vazul omenesc “nici n-o vedea”, insa poetul stie “ca ea exista” si ca, intr-un moment de gratie vizionara, poate atinge “pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde”. Chiar si asa insa, cu acest contact atit de greu stabilit si atit de repede intrerupt, eul poetic nu poate fixa in spatiul textului supra-realitatea intrezarita, metafizicul atins. Contemplatia obiectului va lasa loc autodescrierii subiectului, facuta cu o uimire si bucuroasa, si dureroasa.
“Criza de timp” este de fapt o criza a reprezentarii si a limbajului insusi, incapabil de a figura si exprima Inexprimabilul. In a doua secventa, acest obstacol nu mai apare. Imaginatia, orientata de data aceasta in planul realitatii date si utilizata circular, amesteca si transforma lucrurile, prinde pe retina un “razboi de ingeri albastri, cu lanci curentate”. Metaforele revin. Aici si acum totul pare posibil, convertibil, usor de asociat si transformat, pe o treapta de plasticizare net superioara anterioarelor referinte abstracte la un Altceva.
Meditatia concentrata, intr-o tensiune cognitiva insuportabila, e asadar montata, in 11 elegii, intr-un scenariu de adevarata jubilatie figurativa, in care Nichita Stanescu a devenit deja maestru.