Copacii isi impreunau coroanele deasupra noastra, tufele de trandafiri rosii napadeau marginea drumului, curtile erau cotropite de flori si de frunzis, iar noi inaintam incet, fara vreo tinta, prin tunelul parfumat si cald, prin lumina moale, de parc-am fi fost intr-un pastel. Pina cind, brusc, am frinat si ne-am oprit strafulgerati in fata unei case foarte vechi, aproape ascunsa de iedera si copaci, cumva ireala, de parca am fi descoperit-o abia atunci.
O stiam de cind eram mici, de cind ne era frica de curtea intunecata si mai ales de magazia din scinduri negre de unde iesea spre seara o batrinica si arunca graunte unor pasari pe care nu le-am vazut niciodata. Dupa Gradina Parasita era locul marii aventuri spre care porneam in expeditii, cu arcuri pe umeri si prastii la briu. Dar niciodata n-am avut curajul sa deschidem poarta si sa trecem dincolo, in tara interzisa. Stateam minute in sir la pinda, pitulati pe linga ziduri si gard, aruncam furisat cite-o privire prin grilajul de fier forjat si, cu inimile mai sa ne tisneasca din piepturi, tinindu-ne respiratia, asteptam sa apara vrajitoarea. Cind o vedeam cum deschide usa magaziei si inainteaza spre noi, tisneam cuprinsi de groaza inapoi spre fosta Ion Vasi si nu ne opream decit in pivnita de la numarul 13, cu gindul sigur ca am scapat inca o data cu viata. Si a doua zi o luam de la capat.
Apoi am crescut, ne-am mutat pe alte strazi, tot mai departe si am uitat de casa cu vrajitoare. Pina cind, acum vreo 15 ani, am redescoperit-o intr-una din plimbari. Am privit minute in sir curtea si casa prizarita. Copacii erau uriasi, tufele si iedera cotropisera totul, tencuiala se scorojise. Numai infiorarea noastra era aproape aceeasi, ca in copilarie, de parca dincolo continua sa ne astepte o mare promisiune. Deodata, usa magaziei s-a deschis si a inaintat spre noi o doamna in virsta, firava, ingrijit imbracata, cu o farfurie de tabla plina cu graunte. Ne-a intrebat pe cine cautam. Pentru ca habar n-aveam, i-am povestit despre batrina care ne speria cind eram mici. A ris si ne-a spus ca Rozalia P., vrajitoarea, era mama ei si ca de cind doamna P. a murit, ea face zi de zi acelasi lucru: imprastie graunte pentru porumbei, mierle, vrabii. Pina o sa se duca si ea dincolo, si a aratat zimbind peste drum, spre cimitirul Sirianu, o sa faca asa. In timp ce povestea despre viata ei de functionara la posta, despre copii si nepoti, noi am stat neclintiti de cealalta parte a grilajului, fara sa vrem sa intram, fara s-o rugam sa ne dea drumul inauntru.
Iar acum, in seara de 30 mai 2010, dupa ce am proptit bicicletele de-un plop, ne-am apropiat incet de casa, parca si mai mica, parca si mai inecata in iedera si am vazut pentru prima data poarta intredeschisa, ca si cum cineva ne-ar fi imbiat sa intram. Am stat nemiscati, la pinda, ca doi apasi din Winnetou, apoi ne-am apropiat tot mai tare, pina ne-am lipit de grilaj, fara sa avem curajul sa intram, desi banuiam ca dincolo ne-ar fi asteptat ceva minunat. Fiindca ne era totusi frica, de parca am fi fost Hansel si Gretel cind i-a chemat inauntru Baba Cloanta, am stat incordati. Iar cind usa magaziei din scinduri negre s-a dat incet deoparte si balamalele au scheunat, ne-am repezit la Mifa si Kenzel, am urcat in sa inclestati de ghidoane si am tisnit ca doua sageti prin tunelul imbatator.
Nota. Acest mic episod din deliroteca personala a fost stirnit de una din cele mai frumoase carti pe care le-am citit in ultima vreme, Noapte buna, copii!, romanul lui Radu Pavel Gheo, care trebuia sa se intituleze, intr-o prima varianta, Dincolo. Despre marea bucurie pe el care mi-a stirnit-o, in numarul viitor.